(ISTORIC) CONSECINŢE ÎN DIRECȚIA ROMÂNIEI A PACTUL RIBBENTROP-MOLOTOV

Documentele sovietice semnate de Paul Kuboliev, însărcinatul cu afaceri al Reprezentanţei sovietice la Bucureşti în momentul plecării ministrului Mihail Ostrovski din luna februarie 1938 şi până la venirea în capitala României a lui A. Leventiev. România este acuzată oficial de implicare în afacerea Butenko care fuge la Roma şi acest lucru va servii la presiuni în litigiul teritorial care îl disputam cu Uniunea Sovietică, problema apartenenţei Basarabiei. Autorităţile de la Bucureşti au realizat că dubla agresiune împotriva statului polon, războiul ruso-finlandez sunt strâns legate de problema Basarabiei şi penetraţia naziştilor în Europa de sud-est, căutarea mijloacelor pentru contracararea acţiunilor nefaste, chiar îmbunătăţirii relaţiilor cu Germania şi URSS[1].
Pactul de neagresiune germano-sovietic, însoţit de protocolul secret care delimita sferele de influenţă, încheiate şi parafate la Moscova, în august 1939, au schimbat radical poziţia politico-militară a României, constituind, în fond, factorul determinant al tuturor actelor care au determinat transformările ulterioare din răspritul Europei. Sesizând situaţia dramatică în care se afla ţara noastră după încheierea pactului sovieto-german, Hitler îi scria lui Mussolini chiar a doua zi: „ Posibilitatea intervenţiei României împotriva Reichului nu mai există! În aceste împrejurări, chiar şi Turcia nu poate să facă altceva decât să-şi revizuiască poziţia anterioară, însă eu repet încă o dată că România nu se mai află în postura de a putea lua parte la vreun conflict împotriva Axei”
Uniunea Sovietică cu binecunoscuta sa tactică diplomatică a încercat şi a reuşit să cultive în relaţiile cu România, suspiciunea neîncrederea făţărnicia minciuna, disensiunea toate acestea calculate până la momentul oportun adică atunci când ea va încorpora Basarabia. Laudele aduse de presa română, bravei armate finlandeze, erau afronturi aduse Uniunii Sovietice, întărirea relaţiilor cu Axa Berlin-Roma era cotată măsură politică subversivă a României, deşi URSS şi Germania treceau prin cea mai frumoasa amiciţie de când au devenit state totalitare întărind considerabil forţa lor militară, stare de lucruri care va provoca atâtea suferinţe lacrimi şi doliu multor popoare ale lumii[2]. Istoricul Philip V. Habry într-o lucrare publicată în anul 1962, prezentă astfel obiectivele care au stat la baza tratatului de „neagresiune” germano-sovietic din 23 august 1939: „ Stalin, care era sigur de poziţia pe care o deţinea, a oferit lui Hitler o propunere în care era inclus şi preţul. Căci toate pretenţiile teritoriale – pe care von Ribbentrop le-a acceptat mai târziu la Moscova – erau aici incluse, atât problema Basarabiei, cât şi problema ţărilor baltice”
Diplomaţii sovietici de la Bucureşti spuneau că nu cunosc problema ca atât li s-a comunicat de la centru se aşteaptă lămuriri ori informaţii suplimentare.
Mutismul acesta ascundea două dimensiuni ale fricii, una a diplomatului sovietic ca orice om din statul muncitoresc trăia cu frica bine întipărita în suflet, mai era şi o strategie a vremii aceasta secretomanie putea fii de natura diplomatică pentru a perpetua temerile, angoasa şi îngrijorările celor interesaţi de evoluţia unor evenimente care i-a lovit sau le putea aduce pe viitor afecta partea în cauză[3].
Discuţiile dintre Kukoliev si Herşu, director adjunct al Departamentului de Presa din Ministerul Afacerilor Străine credea că pactul din 23 august 1939 este un tratat îndreptat care ţinteşte spre Vest şi de aceea în cazul unui conflict între Germania şi Polonia, ţara noastră nu va lua parte la conflict ca aliată a statului polon[4].
Încă de la începutul lunii mai a anului 1939, Kiosseivanov declara lui Vladimir Potemkin, adjunctul Comisarului Poporului pentru afaceri străine al URSS, aflat într-o vizită la Sofia, că: „ Bulgaria simte pericolul agresiunii italo-germane înaintând spre sud-est şi este gata să-şi de-a concursul pentru crearea unui bloc al statelor balcanice, dar nu o poate face fără satisfacerea, chiar parţială, a revendicărilor sale. Dobrogea de sud – a continuat premierul bulgar – este singura mare piedică în calea adeziunii Bulgariei la un bloc al tuturor statelor balcanice.
Îndată după ocuparea unei părţi din Polonia şi extinderea hotarului de nord-est în România, presa sovietică a început să vorbească tot mai insistent despre „dreptul istoric al URSS asupra Basarabiei”. În discuţiile pe care premierul Turciei, Saracioglu, le-a purtat la Moscova, în octombrie 1939, cu V.M.Molotov, acesta din urmă, vorbind despre România, a declarat că „URSS se gândeşte să-şi refacă frontiera din 1914”. Concomitent Rusia Sovietică „propune Bulgariei să pretindă întreaga Dobroge de la România, căci ea o va susţine”. La 5 decembrie 1939, Vladimir P.Potemkin, locţiitorul comisarului pentru afaceri străine, a menţionat într-o convorbire cu ambasadorul francez la Moscova că Odessa este „ un port mort de când a pierdut hinterlandul Basarabiei”, lăsând prin aceasta a se înţelege că problema Basarabiei era la ordinea zilei. La 13 decembrie aceluiaşi an, Clodius (ataşat econimic german la Bucureşti) a declarat lui E. Urdăreanu, mareşalul palatului, că „Germania nu ne va apăra în momentul când Sovietele vor trece Nistrul”. „Aceasta –continuă Carol - ne arată că există o înţelegere germano-rusă”[5].
Grigorcea a fost singurul om lucid care când s-a referit la ,, răsturnarea de situaţie” provocată de Pactul Ribbentrop-Molotov, insistând nu întâmplător cu un simţ al anticipaţiei ieşit din comun că acest pact are surprize dintre cele mai neplăcute la adresa României, ghicind astfel una din articolele secrete ale acestui pact. Kukoliev încerca să-i liniştească pe interlocutorii romani spunând că acest pact crează o pace solidă între cele două mari popoare conform zicalei,, corb la corb nu-şi scoate ochii” vorbind că astfel pactul este cel mai bun lucru care s-a putut întâmpla, bătrânului continent[6].
Binefacerile pactului s-au văzut la scurt timp atunci când toata lumea a fost martoră a unor tragedii a popoarelor vizate de cele două puteri europene şi crime la originea cărora se afla elite restrânse bolnave în goana după spaţiu vital setea de glorie, pofta de dominare.
Eforturile guvernului român pentru a evita o acţiune fulgerătoare a sovietelor la Nistru păreau zadarnice. Stalin avea mână liberă să pună în aplicare înţelegerea făcută şi semnată la Moscova, în august 1939. Semnificativă în acest sens este nota informativă expiediată de ambasadorul României în capitala Italiei, R.V.Bossy. „ La 14 martie 1940 –relata acesta –am avut o convorbire cu Mackensen (ambasadorul Germaniei în aceeaşi ţară) pe problema relaţiilor nostre cu sovieticii şi problema Basarabiei. În discuţie, ambasadorul german a declarat: „<< Noi vrem pace în sud-estul Europei şi chestiunea Basarabiei trebuie închisă. Să ştiţi că armata sovietică nu este de dispreţuit.
Dacă vă atacă, ce faceţi? Am răspuns: „<>. Mackersen a replicat: <<>>”.
Aşadar soarta Basarabiei era pecetluită, de vreme ce Balcanii –în concepţia Reichului german –începea pe râul Prut. La aceasta se adăuga şi faptul că, la 12 martie 1940, se încheiase tratatul de pace dintre URSS şi Finlanda, prin care se punea capăt războiului izbucnit între cele două ţări la 30 noiembrie 1939[7]. Prin acest tratat, frontiera dintre cele două ţări, în istmul Careliei, era deplasată cu 80 km la nord de Leningrad, URSS luând în arendă, pe 30 de ani, Peninsula Hakö şi beneficiind de alte rectificări de frontieră.
La aceastea trebuie amintit faptul că, încă din luna octombrie 1939, concomitent cu evenimentele din Finlanda, URSS a încheiat cu ţările baltice –Lituania, Letonia şi Estonia –tratate de ajutor reciproc şi de comerţ, pe temeiul cărora forţelor armate sovietice le-au fost concesionate unele baze terestre, aeriene şi navale, ca, peste câteva luni, să fie ocupate complet. După Finlanda, în planurile diplomatice, strategice şi militare ale URSS, urma România[8]. Diplomaţii germani lăsau diplomaţilor români să înţeleagă: “vedeţi cum puteţi să evitaţi un conflict armat cu ruşii, căci de pierdut este ca şi pierdută Basarabia şi nimeni nu vă va sări în ajutor”. Cercul de presiuni militare în jurul fruntariilor ţării noastre se strângea zi de zi. Presiunile concentrice economice, politice, militare, provocate şi întreţinute de semnatarii Pactului din august 1939 şi de sateliţii lor –Ungaria horthystă şi Bulgaria fascistă –creşteau, declanşând grave incidente de frontieră. Spre stupoarea tuturor, deşi Germania îndemna ambele state revizioniste la prudenţă, semnalul vine de la Moscova, când la 29 martie 1940, în şedinţa Sesiunii Sovietului Suprem al URSS, preşedintele Consiliului Comisarilor Poporului şi concomitent al afacerilor străine, V.M.Molotov, declara: “ Printre ţările meridionale vecine, este una cu care noi nu avem un pact de neagresiune, România.
Aceasta se explică prin existenţa unei chestiuni litigioase nerezolvate, aceea a Basarabiei, a cărei anexare de către România nu a fost niciodată recunoscută de Uniunea Sovietică” şi continuă cu cinismul care l-a caracterizat în întreaga carieră: “Este locul să credem că România va înţelege că asemenea lucruri nu ar mai putea să fie tolerate”[9].
Problema anexării Basarabiei se găsea la ordinea zilei. Rămânea să se stabileacă numai data şi mijloacele de înfăptuire a acestui act odios. Rămânea să se hotărască dacă se dorea numai Basarabia –aşa cum stipula Pactul semnat de Ribbentrop-Molotov –sau dacă se mai atenta şi la alte teritorii ale României Mari. Comentând subtilitatea cuvântării lui V.M.Molotov, Alexandru Cretzianul, secretar de stat în Ministerul Afacerilor Străine, ajunge la următoarea concluzie: „ Pentru noi trebuie să fie perfect evident că, după ce s-a încheiat pactul sovieto-nazist, noi trăim literalmente în provizorat.
Garanţia franco-britanică a acţionat ca o piedică pentru obiectivele sovietice împotriva noastră, dar după Sédan, după Danquerque şi după capitularea lui Pétain, de ce s-ar mai putea teme ruşii din partea Franţei şi Angliei? Acum nici o forţă nu mai poate sta între noi şi formidabilul imperiu, iar destinul ne-a plasat la frontierele sale. Singura putere militară care mai poate să împiedice expansiunea sovietică este cel de-al treilea Reich. Dar, în acest moment, Germania este, pentru toate intenţiile şi scopurile, aliatul Uniunii sovietice”. Imediat după discursul lui Molotov, concentrările de trupe sovietice şi incidentele de la graniţa de nord-est a României capătă proporţii. Astfel, într-un raport al şefului secţiei consulare a Legaţiei Române la Moscova, Dan Temelac, se arată: „De mai multe săptămâni, Armata Roşie concentrează forţe importante în regiunea din sudul Luxemburgului, până la frontiera noastră, precum şi în regiunea învecinată cu Rusia Subcarpatică. În împrejurimile localităţii Kolomeea au fost evacuate sate întregi[10].
Ofiţerii sovietici, în conversaţiile pe care le au localnicii, declară în mod făţiş că pregătirile militare de la frontiera României au drept scop <<>>”. Şi cum acestea parcă nu erau de ajuns, guvernul sovietic, în căutarea unui pretext şi pentru a indice în eroare opinia publică, prezenta aceste incidente ca fiind provocate de România.
La 9 aprilie, V.M.Molotov a convocat la Kremlin pe ministrul României la Moscova, Gh.Davidescu, prilej cu care i-a remis un memoriu privind “ zecile de incidente provocate de români la graniţa sovietică, avertizându-l să se pună capăt şi asemenea acte să nu se mai repete”. Incidentele şi concentrările de trupe la graniţa dintre cele două ţări au fost subliniate şi în convorbirea pe care regele Carol a avut-o la 9 aprilie cu ataşatul miliatar al Italiei. „ Am primit noul ataşat militar italian care a fost mutat de la Moscova aici –scria suveranul. Am avut cu el o conversaţie extrem de interesantă. Punctul principal ce mi s-a repetat de mai multe ori este că URSS duce la noi şi mai ales în Basarabia o acţiune de spionaj şi de propagandă în proporţii planetare. Că primejdia cea mare este masa enormă a Armatei Roşii. Ei pot mobiliza uşor 12.000.000 de oameni perfect înarmaţi. Materialul este bun, afară de aviaţie, care este perimată”[11].
Evenimentele căpătau amploare cu fiecare zi. Astfel, la 13 aprilie, ministrul Italiei la Bucureşti, Pellegrino Ghigi, într-un raport către ministerul Afacerilor Externe al Italiei, Ciano, sublinia că: „ Ministrul Germaniei la Bucureşti, Fabricius, care până acum a enunţat diverse păreri, ieri a admis faţă de mine posibilitatea unei acţiuni a URSS în Basarabia”. Merită deosebită atenţie şi cele relatate de Ghigi, care raporta la Roma declaraţia făcută de ataşatul de presă al Legaţiei URSS la Bucureşti, Cebedea, corespondentul agenţiei italiene, Stefani: „ Între România şi ţara mea –declara ataşatul sovietic –s-a creat în mod artificial de douăzeci de ani, de către români, o baricadă care se cheamă Basarabia. Acum, această barieră trebuie ridicată, deoarece URSS nu mai poate tolera existenţa ei…Dacă România, care de douăzeci de ani a refuzat s-o facă, nu va accepta nici acum propunerea sovietică, de data aceasta va vedea că lucrurile nu mai merg ca în trecut”[12]. Concomitent cu poziţia agresivă dintre URSS şi România, Germania şi Ungaria exercitau presiuni politice, economice şi militare asupra României.
O telegramă a consului general al Italiei la Monaco informa, la 30 aprilie 1940, pe ministrul de resort italian că: „Pregătirile pentru o acţiune germană în România pot fi acum ca încheiate, astfel încât această acţiune poate fi realizată chiar mâine”. Acelaşi lucru îl semnala şi ministrul Italiei la Budapesta, Giuseppe Aténolfi Talamo, într-un raport către ministrul de externe Ciano: „ În ciuda celor afirmate faţă de mine de viceministrul afacerilor externe cu privire la neextinderea măsurilor militare ungare, Statul Major a lăsat să se înţeleagă, după cum a afirmat şi ataşatul militar de aici, posibilitatea proximei mobilizări a altor corpuri de armată[13].
Se pare că este vorba de corpurile 5 şi 6 dislocate la frontiera cu România şi care se pot pune în relaţie cu ameninţarea sovietică în direcţia Basarabiei, la frontiera căreia forţele sovietice sunt apreciate la 28-30 de divizii de infanterie, 7-8 divizii de cavalerie şi 6-8 divizii motorizate. Dacă acţiunea sovietică, care este considerată ca certă, va da naştere la complicaţii în Balcani –şi probabil că Germania şi Italia vor fi angrenate în mod automat în acest conflict -,cercurile militare de aici îşi exprimă convingerea că Germania va fi obligată să intervină, iar Ungaria va trebui să-i apere flancurile cât mai mult posibil, pentru a consolida linia Carpaţilor”[14]. Înţelegând perfect presiunile concentrice asupra României şi drama care se apropia, Grigore Gafencu, a încercat să tatoneze încă o dată poziţia Germaniei, mai ales că la graniţa de nord-est a ţării aveau loc numeroase concentrări de trupe sovietice, iar incidentele de pe frontiera Nistrului se înmulţeau.
Discuţia Gafencu-Fabricius a avut loc la 22 mai 1940. Cu acest prilej diplomatul german a dat următorul răspuns: „Pacea şi liniştea României depind într-o mare măsură de înţelegerea la care ar ajunge România cu vecinii săi din Est”. Întrebat cum s-ar putea realiza o astfel de înţelegere, ministrul german a amintit că ruşii se plâng de faptul că Odessa este prea aproape de aproape de frontieră şi a continuat: „Cum nu se poate muta Odessa din locul ei, s-ar putea muta frontiera ceva mai departe”. Era clar că prevederile târgului de la Moscova au ajuns la scadenţă. Acelaşi lucru îl aveau în vedere şi factorii militari angajaţi direct în apărarea ţării. Astfel, la 23 mai, generalul Florea Tenescu, şeful Marelui Stat Major, s-a prezentat la Palat cu un memoriu ultimativ în care relata: „Pactul ruso-german lasă Rusiei posibilitatea de a ataca Basarabia.
Este ultimul moment ca guvernul să comunice Marelui Stat Major dacă Basarabia trebuie apărată sau evacuată. De această alternativă depinde pregătirea dispozitivului de apărare sau evacuare în timp util a materialului militar şi a bunurilor mobile. Răspunsul impune extremă urgenţă”. Se pare că răspunsul la ambele soluţii nu a venit la timp. Inhibată de tot ce se petrecea în jurul său, rămasă fără aliaţi apropiaţi pe care să poată conta imediat şi nici depărtaţi care să impiedice Rusia sovietică să pună în aplicare planurile ei agresive la vest de Nistru, România rămăsese în expectativă, aşteptând parcă un miracol ceresc care s-o salveze[15].
În opinia publică românească se conturaseră, în primele luni ale anului 1940, trei tendinţe: o oarecare dorinţă, dar şi teamă, faţă de o apropiere de Germania, fără a se ceda pretenţiile ei economice şi politice; o atitudine de respect şi consideraţie faţă de Anglia, deşi puţini erau aceia care credeau într-un ajutor efectiv din partea ei; mare adeziune faţă de Franţa[16]. Tocmai de aceea, prăbuşirea Franţei, în iunie 1940 a creat o adevărată derută în toate cercurile politice şi opinia publică românească. Cu toată prudenţa manifestată, Carol îşi dădea seama că România, care-şi întemeiase securitatea pe alianţa cu Anglia şi Franţa, în condiţiile înfrângerii înregistrate de acestea, s-a găsit dintr-o dată singură în faţa Reichului şi a aliaţilor săi revizionişti, fapt ce-i impunea căutarea unor noi puncte de sprijin, cele mai sigure fiind Germania şi Italia.
Starea de angoasă şi anxietate în care se găsea atunci elita conducătoare românească şi fiinţa neamului românesc este descrisă de suveran „ Primejdia pentru noi rămâne tot graniţa răsăriteană şi ne găsim în situaţia de a nu putea primi nici un ajutor de nicăieri, deci –dacă nu avem o atitudine binevoitoare din partea Germaniei-, suntem complet în aer”[17]. În aceste condiţii, când grupul statelor fascisto-revizioniste dobândise o supremaţie discreţionară pe continentul european, îndeplinirea pretenţiilor economice ale naziştilor de către România constituia o pârghie de apropiere şi de salvare a integrităţii teritoriale a ţării. Cu gândul la aceste realităţi, România a semnat, la 27 mai 1940, Pactul petrol-armament cu Germania. Dar, aşa după cum vom vedea, această schimbare în poziţia politicii externe româneşti nu a însemnat nimic în acel moment, când rezistenţa armatelor franco-britanice dobândise mai mult caracterul unei agonii prelungite, iar guvernanţii nazişti nu erau dispuşi să trateze ceea ce, oricum, considerau că le stă la îndemână.
Concluzia evenimentelor care plana asupra României, era cât se poate de sumbră mai ales că singurele puteri ale Europei erau URSS şi Germania şi ţara noastră era prinsă la mijloc între cele două puteri totalitare[18]. Înclinarea balanţei spre Axă a devenit din ce în ce mai clară, odată cu accentuarea presiunii vecinilor revizionişti. Guvernul român mai face un pas în direcţia mai sus menţionată, la 1 iunie 1940, Grigore Gafencu, ministrul Afacerilor Străine, a fost înlocuit cu Ion Giugurtu, om de afaceri cu orientare progermană şi binecunoscut de factorii de decizie nazişti, dar pretenţiile Reichului erau departe de a fi satisfăcute, inflexibiliatatea diplomatului german de la Bucureşti întărăşte încă o dată că soarta Basarabiei a fost tranşată la 23 august 1939, fără nici un drept de apel „dorinţa celor mari a devenit voia celor mici”astfel Fabricius afirma primului ministru român Gh Tătărăscu la 2 iunie 1940 că: „După felul cum guvernul român doreşte să acţioneze cu privire la o rezolvare definitivă a sferelor balcanice, guvernul german îşi piermite de a întreba dacă în ce măsură guvernul român este dispus a trata privitor la o cerere de revizuire a vecinilor săi, ca de exemplu URSS, în chestiunea Basarabiei.
Germania nu este în nici un fel interesată de chestiunea granişelor din Balcani[19]. Rămâne deci la aprecirea guvernului român de a-şi preciza mai în de-amănunt gândurile sale în această privinţă”. Din această notă transmisă de Fabricius începe să se contureze clar drama pe care hitleriştii şi acololiţii lor de la est, vest şi sud o pregăteau României. Cu toate acestea, guvernul român făcea eforturi disperate pentru a menţine bune relaţii cu statele vecine pe principiul istoric, etnic, geografic, încercând să explice Reichului că „orice schimbare de frontieră va provoca mari tulburări în sud-estul european” .
Este greu de înţeles cum conducerea politică a ţării noastre nu înţelegea nici acum, în al doisprezecelea ceas, că tocmai frontierele şi entitatea statală a popoarelor îşi propusese Hitler să le distrugă, în gândurile sale spre noua ordine europeană. Încercând să sondeze poziţia URSS faţă de România, guvernul român a încercat o intensificare a relaţiilor politice şi economice cu guvernul sovietic[20]. La 1 iunie 1940, ministrul român la Moscova, Gh. Davidescu, raporta Ministerului Afacerilor Străine din România, următoarele: „ Am fost primit azi la 5.30 de domnul Molotov la Kremlin. I-am spus că, văzând nivelul atât de scăzut al schimburilor noastre comerciale de anul trecut, am impresia că acordul nostru de plăţi din 1936 nu funcţionează, spre satisfacţia celor două părţi. L-am rugat să examineze dacă, în principiu, n-ar fi util să se încheie un nou angajament comercial. Mi-a spus că i se pare puţin probabil ca printr-un asemenea mijloc să se poată ajunge la intensificarea schimburilor sovieto-române, dat fiind că ambele state produc aceleaşi articole principale: petrol, grâu etc. În consecinţă, sugestia mea nu i se pare de actualitate”.
În realitate, pentru diplomatul sovietic, de actualitate era acapararea unei părţi a teritoriului românesc, cu petrol şi cereale cu tot, şi nu un schimb comercial normal, ca între două state vecine, animate de gânduri prieteneşti. În condiţiile în care toate iniţiativele României erau primite cu refuz, când uşile acţiunilor diplomatice erau închise, singura speranţă o mai reprezentau eforturile poporului român îndreptate spre apărarea hotarelor ţării[21].
În angrenajul politic al momentului, cercul în jurul României era închis. Tocmai de aceea sovieticii manifestau interes major pentru extinderea legăturilor cu Italia, care mai dovedea încă unele preocupări pentru zona Balcanilor, şi implicit pentru relaţii bune şi cu România. Încă la 30 mai 1940, Mussolinii îi scrie lui Hitler: „ Sub raport politic, socotesc necesar de a nu se extinde conflictul asupra bazinului dunăreano-balcanic, de unde Italia trebuie în momentul de faţă să-şi asigure furniturile care nu-i vor mai veni Angliei. Cred că o declaraţie în acest sens, făcută de mine la momentul oportun, ar avea efect liniştitor”.
Tocmai acest „efect liniştitor” nu convenea nici sovieticilor, ca şi ungurilor şi bulgarilor pe cale de a-şi coordona acţiunile agresive împotriva României, aşa cum relata ziarul „Pravda”[22]. Într-o convorbire avută de V.M.Molotov cu ambasadorul italian la Moscova, Augusto Rosso, acesta declara la 20 iunie 1940: „ Guvernul sovietic este de părere că relaţiile italo-sovietice trebuie restabilite repede şi în deplină claritate, precum şi în forma în care s-au făcut între Germania şi Rusia Sovietică. Molotov a făcut observaţia că relaţiile între guvernul sovietic şi Germania sunt excelente şi că efectele lor se resimt pe deplin…Cu Ungaria, a continuat Molotov, guvernul sovietic întreţine relaţii bune. Cu Bulgaria, Uniunea Sovietică trăieşte în bună vecinătate. Relaţiile sovieto-bulgare sunt intense şi ar putea chiar să fie adâncite. Guvernul sovietic consideră întemeiate pretenţiile Bulgariei asupra Dobrogei şi asupra unui acces la Marea Egee, le-a recunoscut şi nu are nimic împotriva realizării lor.
Atitudinea Uniunii Sovietice faţă de România -declara Molotov –este cunoscută. Uniunea Sovietică doreşte să-şi realizeze pretenţiile ei asupra Basarabiei(Bucovina n-a fost amintită), de preferinţă fără război, totuşi, dacă acest lucru nu este posibil din cauza intransigenţei române, este hotărât să recurgă la forţă. În privinţa celorlalte teritorii ale României, guvernul sovietic se va pune în legătură cu Germania”. Încurajaţi de protecţia sovietică, căpeteniile horthyste manifestau multă nervozitate, consumând fără economie fonduri pentru propaganda ostilă României. Deşi Hitler îndemna la prudenţă conducerea ungară să aştepte condiţii favorabile, guvernanţii de la Budapesta, insistau pentru o rezolvare imediată a aspiraţiilor revizioniste.
Pe aceeaşi poziţie se plasa şi Bulgaria fascistă. La 4 mai 1940, în timpul convorbirii între Carl Clodius –împuternicit economic al Reichului pentru sud-estul Europei –şi regele Bulgar Boris, acesta din urmă, după ce a relevat convingerea sa că Bulgaria işi poate îndeplinii „obiectivele naţionale” numai alături de Germania, îşi exprima speranţa „ ca acest război să nu se termine fără ca Bulgaria să-şi fi realizat cel puţin una din aspiraţiile sale naţionale, şi anume Dobrogea de sud”.
Sovieticii şi-au dat seama cat de solid este ,,terenul” creat de acest pact cu Germania şi voiau la rândul lor sa profite de acest avantaj. România va culege seminţele din furtuna presărată de cei doi granzi ai Europei. În 26 iunie ne apare prima notă ultimativă trimisă de la Moscova cu privire la litigiul teritorial, veşnica problemă a Basarabiei, de parcă nu era destul sovieticii cer şi Nordul Bucovinei şi vor încorpora Ţinutul Herţa[23].
În pactul sovieto-german din 1939, termenul de agresiune este cel corect, în ceea ce priveşte actul de forţă din 26, repetat în 28 iunie, împotriva României, acţiune premeditată împotriva integrităţii teritoriale şi a independenţei politice a unui stat.
Rifturile teritoriale la care a fost supusă, România, nu a însemnat un motiv de schimb neapărat pentru Stalin ci a urmărit în acelaşi timp şi paralizarea României, ca apoi slăbită şi abandonată, să cedeze fără a opune nici o rezistenţa şi alte teritorii vecinilor ei, revizionişti[24].
Precedentul sovietic încurajează cercurile revizioniste maghiare care cer alarmant încorporarea Ardealului la Ungaria Milenară. Maghiarii au purtat tratative atât cu Germania si Italia cu italienii având mai multe tratate de colaborare începând cu anul 1926[25].
Dorinţa maghiară era împărtăşită şi de Molotov care nu de puţine ori declara în anul fatidic 1939 ca pretenţiile ungare asupra Transilvanei le găseşte perfect justificabile. Coşmarul va devenii realitate la 30 august 1940, când la Viena, Hitler stabilea graniţa României cu Ungaria. Ciano a declarat ca Italia a sprijinit Ungaria datorită politicii promovate de Titulescu cu privire la interesele Italiei, acelaşi om a criticat şi Germania i-ar cele doua puteri au tranşat ordinea în sud estul european defavorabil României. Cât priveşte Bulgaria, aceasta – dirijată şi ataşată politicii hitleriste – refuza cu încăpăţânare să participe la formarea unui „ bloc al tuturor statelor balcanice” care să se opună expansiunii statelor fasciste în sud-estul Europei.
Ca totul sa fie în spiritul vremii ne sunt impuse şi negocieri cu Bulgaria care va obţine la 7 septembrie Cadrilaterul. Astfel ce am obţinut aşteptând aproape două milenii am pierdut în fatidicul an 1940 şi asta fără să tragem un singur foc de arma totul a fost impus şi executat întogmai. Rezistenţa pe care o puteam impune ne putea costa însăşi fiinţa naţională[26].

[1] Ionel Sârbu, op.cit.p. 126-127
[2] Constantin Argetoianu, Însemnări zilnice, vol. 7, 1 iulie-22 noiembrie 1939, ediţie de Stelian Neagoe, Editura Machiavelli, Bucureşti, 2003, p. 110-117.
[3] Alexandru Creţianu, op.cit. p211
[4] Ioan Scurtu, D. Almaş şi Ioan Pavelescu, op.cit.,p. 37
[5] Mircea Muşat, op.cit., p.48
[6] Alexandru Creţianu, op.cit. p211.
[7] Ioan Scurtu, D. Almaş şi Ioan Pavelescu, op.cit.,p 39
[8] Emilian Bold şi Ilie Seftiuc, Pactul Ribbentrop-Molotov, p. 186
[9] Ibidem p. 188
[10] Alexandru Creţianu, op.cit., p. 247
[11] Grigore Gafencu, Jurnal (iunie 1940-iulie 1942), ediţie îngrijită, studiu introductiv, note şi indici de Ioan Ardeleanu şi Vasile Arimia, Editura Globus, Bucureşti,1995 p. 21-22
[12] Mircea Muşat, op.cit., p.49-50
[13] Ioan Scurtu, op.cit., p. 42
[14] Grigore Gafencu, op.cit., p. 26
[15] Constantin Argetoianu, op.cit., 131
[16] Emilian Bold şi Ilie Seftiuc, op. cit.,p. 188
[17] Florin Constantiniu, op.cit., p. 97-98
[18] Gheorghe Buzatu, op.cit., p. 8-9
[19] Ioan Scurtu, op.cit., p. 46
[20] Constantin Argetoianu, op.cit., 139
[21] Grigore Gafencu, op.cit., p. 29
[22] Gheorghe Buzatu, op.cit., p. 9-10
[23] Grigore Gafencu, op.cit., p. 31
[24] Alexandru Creţianu, op.cit. p. 211.
[25] Viorica Moisuc, Premisele izolării politice a României 1919-1940, p. 218-129.
[26] Grigore Gafencu, op. cit. p. 22.