Obligativitate contractului între părţile contractante

Potrivit art. 969 C.civ., „Convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante". Din formularea legiutorului rezultă cu claritate două principii: obligativitatea contractului (pacta sunt servanda) şi relativitatea efectelor contractului (res inter alios acta).
Cu privire la obligativitatea contractului legal încheiat, trebuie să existe o simetrie între încheierea contractului şi modificarea ori desfiinţarea acestuia. Ca atare, una din părţile contractante nu poate, în principiu, să revoce unilateral contractul încheiat.
Contractul este rezultatul unui muttuus consensu şi, de aceea, revocarea lui trebuie să se facă pe baza unui acord (mutuus dissensu).
Există unele excepţii de la acest principiu, când este posibilă denunţarea unilaterală a contractului, „din cauze autorizate de lege" (art. 969 C.civ.). De exemplu, pot fi denunţate unilateral următoarele contracte: locaţiunea fără termen, depozitul, mandatul.
În afara cauzelor de denunţare unilaterală a contractului pre­văzute de legiuitor, părţile pot insera în contract o asemenea clauză, cu excepţia contractelor care sunt, în principiu, irevocabile (de exemplu, contractul de donaţie, care se poate revoca numai în cazurile prevăzute de lege) şi cu rezerva ca această clauză de denunţare unilaterală să nu prezinte, de fapt, o condiţie pur potestativă din partea celui ce se obligă, clauza fiind nulă (art. 1010 C.civ.).
Există unele cazuri când încetarea, modificarea ori suspendarea forţei obligatorii a contractului nu depinde de voinţa părţilor. De exemplu, în cazul actelor juridice intuitu personae, efectele lor încetează prin moartea persoanei în considerarea căreia s-a încheiat actul juridic; în ipoteza apariţiei unui caz de forţă majoră, contractul se suspendă pe perioada existenţei cazului de forţă majoră.