ACTUL JURIDIC AL CASATORIEI

Conceptul de act juridic al căsătoriei. Actul juridic al căsătoriei este un act juridic bilateral şi solemn, prin care viitorii soţi consimt, în mod public, să devină soţi, calitate în care li se aplică de drept statutul legal de persoane căsătorite.
Momentul încheierii actului juridic al căsătoriei semnifică deopotrivă dobândirea de către bărbaţi şi femeie a calităţilor corelative de soţi şi soţie şi aplicabilitatea dispoziţiilor legale privitoare la căsătorie şi la relaţiile de familie. Cu alte cuvinte, actul juridic al căsătoriei îşi produce efectele chiar în momentul în care a fost încheiat, întrucât în acest moment ia naştere între soţi starea juridică de căsătorie.
De aceea, se poate spune că din momentul în care a fost încheiat, în mod valabil, actul juridic al căsătoriei devine irevocabil. Ceea ce încetează prin moartea sau declararea judecătorească a morţii unuia dintre soţi, ori se desface prin divorţ, nu priveşte actul juridic al căsătoriei, ci „căsătoria", după cum prevede art.37 din Codul familiei şi anume situaţia sau starea juridică de căsătorie.
Categoria actelor juridice din care face parte actul juridic al căsătoriei. În raport de rolul voinţei părţilor actului juridic în dinamica formării raportului juridic, actele juridice se clasifică în acte juridice subiective şi acte juridice-condiţie[1]. Căsătoria este considerată că aparţine acestei din urmă categorii, deoarece părţile pot decide numai ca dispoziţiile legale care stabilesc statutul legal al căsătoriei, să li se aplice sau nu, fără posibilitatea de a le modifica.
Codul familiei foloseşte, de exemplu, termenul de căsătorie în sens de act juridic în art. l „căsătoria liber consimţită", în art. 16 „căsătoria se încheie prin consimţământul viitorilor soţi", în art. 19, care dispune „este nulă căsătoria încheiată cu încălcarea dispoziţiilor prevăzute la art. 4, 5, 6, 7, litera (a), art. 9, art. 131 şi art. 16 ".
C. Caracterele actului juridic al căsătoriei. În dreptul român, actul juridic al căsătoriei prezintă două caractere distinctive, şi anume: este un act civil sau laic şi este un act solemn.
Caracterul civil al actului juridic al căsătoriei rezultă din următoarele împrejurări: încheierea căsătoriei numai în faţa delegatului de stare civilă (art.3 C. fam.), înregistrarea căsătoriei în registrul actelor de stare civilă (art. 17. C. fam.), desfacerea căsătoriei numai pe cale judecătorească (art. 38-39 C. fam).
Libertatea cultului religios şi, pe plan mai larg, a conştiinţei, prevăzută prin Constituţia României (art. 44, pct.3), se reflectă şi prin posibilitatea celebrării religioase a căsătoriei, dar numai după încheierea celei civile, fără a avea vreun efect juridic. Rezultă aşadar, per a contrarie, că în dreptul român, căsătoria religioasă nu are valoare juridică, ea având doar semnificaţia binecuvântării spirituale a căsătoriei.
Dreptul roman a recunoscut ca având valoare juridică (iustum matrimonium) atât căsătoria religioasă (confarraetio), cât şi căsătoria civilă (coemptio, usus)[2]
În feudalism, datorită extinderii influenţei religiei, biserica a dobândit în cele mai multe ţări, dreptul de legiferare, de jurisdicţie şi de celebrare a căsătoriei. Actul juridic al căsătoriei a devenit astfel religios.
Constituţia franceză din 1791 a secularizat sau desacralizat căsătoria, trecând-o din competenţa bisericii în competenţa exclusivă a autorităţilor civile, art. 7 proclamând că "legea nu consideră căsătoria decât ca un contract civil".
În dreptul român, căsătoria a fost secularizată prin Codul civil din 1865, iar Constituţiile române din 1866 (art.22) şi 1923 (art.23), au dispus că întocmirea actelor de stare civilă este de atribuţia legii civile şi că întocmirea acestora trebuie să preceadă întotdeauna binecuvântarea religioasă.[3]
Potrivit Constituţiei României din 1991, art.44, pct.2, căsătoria religioasă are loc după încheierea căsătoriei civile.
Caracterul solemn al căsătoriei, prevăzut de lege ad validitatem, rezultă din prezenţa personală şi împreună a viitorilor soţi la oficierea căsătoriei, darea consimţământului în faţa delegatului de stare civilă, care, constatând acordul de voinţă, declară încheiată căsătoria (art. 16, C. fam).
În dreptul roman, încheierea căsătoriei, din solemnă la început, când implica îndeplinirea unor formalităţi religioase, în faţa a 10 martori şi a preotului lui Jupiter, „flamen Dialis"[4] , a devenit cu timpul pur consensuală.
În dreptul feudal, încheierea căsătoriei a rămas secole de-a rândul, un act consensual. In aceste condiţii, dovada căsătoriei a devenit din ce în ce mai anevoioasă, deoarece nu se putea face decât cu martori sau cu posesiunea de stat. (nomen, tractatus şifama), ceea ce explică dictonul din acele vremuri: „a bea, a mânca şi a se culca împreună este după cât se pare căsătoria". De aceea, biserica a preluat asupra sa recunoaşterea socială a căsătoriei, dispunând obligativitatea încheierii acesteia în faţa preotului şi a unor martori ,, în faciae Ecclesiae, proprio praesente parocho", (Conciliul din Trento, 24 iulie 1563, Soborul de la Iaşi, 1642), încheierea căsătoriei devenind astfel solemnă[5].
În dreptul român, actul juridic al căsătoriei este un act solemn, dar prin solemnitatea căsătoriei nu trebuie înţeleasă şi publicitatea acesteia, care este o condiţie diferită cerută de legiuitor a fi îndeplinită alături de cea a solemnităţii. Publicitatea căsătoriei urmează a fi înţeleasă în sensul că o căsătorie trebuie încheiată în astfel de condiţii încât să permită oricărei persoane să asiste, fără a fi necesară prezenţa unor persoane, la încheierea căsătoriei [6].
Prin aplicarea dispoziţiilor Convenţiei privind consimţământul la căsătorie, vârsta minimă pentru căsătorie şi înregistrarea căsătoriilor, ratificată de ţara noastră prin Legea nr.116/1992[7], a fost introdusă instituţia martorilor la încheierea căsătoriei.
Natura juridică a căsătoriei.
A.Teorii în legătură cu natura juridică a căsătoriei. Natura juridică a căsătoriei a ridicat probleme în legislaţia şi, mai ales, în doctrina juridică a ultimelor două secole. Astfel, cu privire la calificarea sau natura juridică a căsătoriei, în doctrina juridică s-au exprimat opinii numeroase şi variate, care pot fi clasificate în trei teorii principale: teoria contractuală, teoria instituţională şi teoria mixtă contractual-instituţională[8].
Conform teoriei contractuale, căsătoria este un contract şi nu un sacrament sau o taină religioasă, aşa cum o consideră dreptul canonic. Această teorie a fost unanim acceptată după ce Constituţia franceză din anul 1791 a proclamat că „legea nu consideră căsătoria decât un contract civil" (art. 7), iar Codul civil francez, din anul 1804, iar apoi cel român, din anul 1865, nu au mai prevăzut expres natura contractuală a căsătoriei, aceasta fiind considerată mult prea evidentă pentru a fi menţionată. Mai târziu s-au formulat şi alte calificări de natură contractuală, ca acelea de contract civil sui-generis, act juridic-condiţiune sau act juridic-uniune. Concepţia tradiţională contractuală asupra căsătoriei a intrat într-o adevărată criză încă de la mijlocul secolului al XIX-lea, când în gândirea juridică au apărut o serie de teorii necontractualiste.
În această problemă, a caracterului contractual al căsătoriei, am reţinut şi opinia lui Matei Cantacuzino, nu lipsită de precizări şi nuanţări: „Căsătoria, privită în sine ca act relativ la starea persoanei şi independent de convenţiile matrimoniale privitoare la raporturile patrimoniale dintre soţi, constituie un contract, deoarece, pe de o parte, legătura nu se poate forma decât prin acordul de voinţă dintre soţi şi, pe de altă parte, acest acord de voinţă dă naştere la obligaţii cu caracter juridic, susceptibile de a se traduce în acţiuni. Acest contract însă este relativ, nu la bunuri, ci la persoane, sau, mai exact, nu la patrimoniu, ci la starea persoanelor, şi, fiindcă starea persoanelor interesează direct organizarea socială, contractul, prin care legătura privitoare la starea persoanelor se încheie, este neapărat un contract solemn, iar solemnitatea lui consistă nu numai în formele prin care acordul dintre părţi trebuie să se manifeste, ci în participarea unui agent al societăţii, fără de care acordul dintre părţi nu are tărie"[9].
Potrivit teoriei instituţionale, lansată la începutul secolului al XX-lea de juristul francez Charles Lefevre, căsătoria este considerată o instituţie juridică, un statut reglementat de lege. Prin această teorie s-a dorit să se fundamenteze pe plan juridic concepţia referitoare la indisolubilitatea căsătoriei, susţinută de Biserică.
Teoria mixtă contractual-instituţională, devenită dominantă în doctrina juridică occidentală contemporană, reuneşte toate opiniile care, într-o formă sau alta, dau o dublă calificare căsătoriei, de contract şi de instituţie juridică. După ponderea pe care o atribuie acestor două elemente de calificare, unii autori consideră căsătoria ca un contract care dă naştere la o asociaţie de persoane, alţii o consideră, deopotrivă, ca un contract şi o instituţie juridică, iar după alţi autori, natura instituţională a căsătoriei predomină faza de natură contractuală.[10]
În literatura juridică română, căsătoria este considerată un act juridic de dreptul familiei. Odată admisă existenţa dreptului familiei ca ramură distinctă de dreptul civil, se consideră că, din punct de vedere al naturii juridice, căsătoria reprezintă atât un act juridic, cât şi o instituţie juridică [11].
Natura mixtă a căsătoriei se explică prin cel puţin trei raţiuni, în primul rând, faptul că viitorii soţi îşi exprimă consimţământul solemn pentru încheierea căsătoriei determină caracterul de act juridic al căsătoriei. În al doilea rând, normele juridice care reglementează condiţiile de încheiere, efectele şi desfacerea căsătoriei sunt imperative. În al treilea rând, încheierea şi desfacerea căsătoriei se realizează numai prin intervenţia autorităţii publice, după caz, a ofiţerului de stare civilă sau a instanţei de judecată.
În problema controversată a naturii juridice a căsătoriei-contract sau act juridic-condiţie, academician profesor Ion P.Filipescu se pronunţă în sensul că actul juridic prin care se încheie căsătoria nu poate fi considerat un contract. Deşi, prin modificările pe care le-a introdus Legea nr.59/1993, se accentuează natura contractuală a căsătoriei, opinia autorului este cea corectă, deoarece rămân valabile toate celelalte deosebiri existente între contract şi căsătorie, cu excepţia cazului în care, în anumite condiţii precizate de lege, căsătoria poate fi desfăcută, ca orice contract, prin mutuus dissensus, dar numai prin mijlocirea unei anumite proceduri judecătoreşti.
B. Raportul căsătorie – contract. Deşi actul juridic prin care se încheie căsătoria nu poate fi considerat un contract[12], (într-o formulare sintetică, art. 942 Cod civil defineşte contractul ca fiind „acordul între două sau mai multe persoane spre a constitui sau stinge între dânşii un raport juridic"), totuşi între cele două instituţii există anumite asemănări concretizate în:
Ø căsătoria este un act juridic bilateral, aşa cum poate fi, de cele mai multe ori, şi contractul.
Ø încheierea căsătoriei este liberă, în înţeles contractual, că orice persoană are libertatea de a se căsători.
Ø viitorii soţi sunt egali, în înţeles contractual, că aceştia consimt la căsătorie, în condiţii de egalitate juridică şi nu de subordonare a unuia faţă de celălalt.
Actul juridic prin care se încheie căsătoria se deosebeşte de contract prin[13]:
Ø în cazul contractului, fiecare parte urmăreşte un scop diferit de al celeilalte părţi, pe când în cazul căsătoriei, ambii soţi urmăresc un scop comun şi anume întemeierea unei familii.
Ø rolul consimţământului viitorilor soţi este acela de a face aplicabil statutul legal al căsătoriei, în schimb în cazul contractului, părţile stabilesc, de regulă, prin acordul de voinţă, însuşi conţinutul contractului. Cu alte cuvinte, efectele contractului sunt determinate de părţi, în anumite limite determinate de lege, putând îmbrăca cele mai diferite aspecte, în timp ce efectele căsătoriei sunt prestabilite de lege, voinţa părţilor neavând decât rolul de a determina aplicarea statutului legal al căsătoriei, fără posibilitatea de a-l modifica în vreun fel. Cei care se căsătoresc au, deci, numai posibilitatea de a accepta ori nu statutul legal al căsătoriei, aşa cum este el stabilit de lege.
Ø în principiu, contractul poate fi susceptibil de modalităţi (termen, condiţie, sarcină), pe când căsătoria nu poate fi afectată de nici una dintre acestea.
Ø contractul, fiind stabilit prin voinţa părţilor (mutuus consensus), poate înceta prin acordul lor de voinţă în acest sens (mutuus dissensus). Căsătoria nu poate lua sfârşit prin acordul de voinţă al soţilor, decât numai dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 38, alin. 2 din Codul familiei[14].
Ø în cazul contractului, dacă o parte nu îşi execută obligaţiile, cealaltă parte poate să solicite, după caz, rezoluţiunea sau rezilierea (art. 1020 – 1021 Cod civil). Dimpotrivă, căsătoria nu poate fi desfăcută decât pe cale judecătorească şi numai în condiţiile prevăzute de lege (art. 38 Codul familiei).
Ø nulitatea căsătoriei (art. 19 Codul familiei) prezintă anumite particularităţi faţă de cele ale contractului şi ale celorlalte acte juridice[15].
Ø la încheierea şi desfacerea căsătoriei, un rol important îi revine ofiţerului de stare civilă (art. 3 şi 16 Codul familiei), respectiv instanţei de judecată (art. 37, alin. 2 Codul familiei), ceea ce deosebeşte iarăşi căsătoria de contract.
Ø contractul este, prin excelenţă, un act juridic prin reprezentare. Căsătoria nu se poate încheia prin reprezentarea viitorilor soţi, ea fiind un act juridic personal (art. 16 Codul familiei).
Pentru toate aceste diferenţieri şi consideraţii este indicată folosirea calificării circumstanţiale de „act juridic", noţiune care înglobează atât actul unilateral de voinţă, cât şi contractul[16]. Acest act juridic pe care îl constituie căsătoria este cel prin mijlocirea căruia viitorii soţi se supun, prin libera lor voinţă, statutului legal al căsătoriei.
Actul juridic al căsătoriei, odată încheiat, generează la rândul său o stare de drept permanentă, întrucât el stă la baza naşterii drepturilor şi obligaţiilor personale şi a celor patrimoniale prevăzute de Codul familiei. Toate aceste drepturi şi obligaţii dau expresie, din punct de vedere juridic, „comunităţii de trai" a soţilor şi se bazează pe afecţiune, prietenie, încredere şi bună înţelegere.
[1] V.Daghie, I.Apostu, „Elemente de drept public şi privat” , Ed. Naţional, 1998, p.112 ;
[2] Vl.Hanga, „Dreptul…”, op.cit., p.194;
[3] I.Albu, „Căsătoria…”,op.cit., p.15.
[4] Vl.Hanga, „Dreptul…”, op.cit., p.195;
[5] I.Albu, „Dreptul familiei”, (citat în continuare „Dreptul…”), E.D.P., Bucureşti 1975, p.52;
[6] Tribunalul Suprem, Dec.Civ. nr.443-15.03.1978, în C.D. 1979, p.55;
[7] Publicată în M.Of. nr.330 din 24 decembrie 1992;
[8] I. Albu, „Dreptul…”,op.cit.,p.53-54;
[9] G. Lupşan, „Dreptul…”,op.cit.,p.23;
[10] V.Georgescu, „Critica dreptului burghez privitor la caracrerele căsătoriei şi la încheierea ei”, în „Căsătoria în dreptul R.P.R”., de Tr.Ionaşcu, M.Eliescu, V.Economu, Y.Eminescu, M.I.Eremia, I.Rucăreanu, Editura Academiei, Bucureşti 1964, p.102-109;
[11] G. Lupşan, „Dreptul…”,op.cit.,p.23;
[12] C.Stătescu, „Consideraţii generale cu privire la contract ca izvor de obligaţii”, în „Dreptul civil.Teoria generală a obligaţiilor”, de C.Stătescu, C.Bîrsan, Editura „All”, Bucureşti 1994, p.22; L.Pop, „Teoria generală a obligaţiilor”, Editura „Lumina Lex”,Bucureşti 1998,p.29;
[13] I.P.Filipescu, „Tratat…”, op.cit., p.12; I.Albu, „Căsătoria…”,op.cit., p.13-16;
[14] Dacă în momentul înregistrării cererii de divorţ a trecut un an de la data încheierii căsătoriei şi din căsătorie nu au rezultat copii minori.
[15] A. Pricopi, „Dreptul familiei”, Ed. Fundaţiei ”România de mâine”,p.38;
[16] I. P. Filipescu, P. Anca, O. Calmuschi, „Încheierea…”, op.cit., p.17;