Principiul libertăţii de voinţă contractuală

În principiu, încheierea oricărui contract este liberă şi, mai mult, părţile contractante pot stabili conţinutul contractului pe baza acor­dului de voinţă.
Libertatea voinţei juridice trebuie înţeleasă însă în limitele gene­rale legale. Aceste limite sunt stabilite generic prin art. 5 C.civ., potrivit căruia „nu se poate deroga, prin convenţii sau dispoziţii particulare (acte juridice unilaterale) la legile care interesează ordinea publică şi bunele moravuri".
Acest text legal este completat de art. 968 C.civ., potrivit căruia „cauza este nelicită când este prohibită de legi, când este contrarie bunelor moravuri şi ordinii publice".
Aşadar, libertatea de voinţă contractuală trebuie să se manifeste atât în cadrul legal, cât şi al normelor moralei, chiar dacă aceste reguli de etică nu sunt exteriorizate în forma juridică necesară obligativităţii lor juridice.
Ordinea publică. Noţiunea de ordine publică comportă diferite aspecte: ordine publică politică, morală, socială, economică.
Prin ordine publică politică se înţelege totalitatea normelor juridice care protejează organizarea fundamentală a societăţii: statul, familia, libertăţile individuale etc. Ele se exteriorizează, adesea, prin dispoziţii penale care au ecou şi în materie contractuală (de exemplu, este interzis ca cineva să se asigure împotriva amenzilor penale).
Prin ordine publică morală se tinde a se respecta normele morale (de exemplu, este imoral contractul care are ca obiect primirea unei remuneraţii pentru persoana care a intermediat o înfiere).
Ordinea publică socială se manifestă prin ceea ce se numeşte „drept social" relativ la munca şi la securitatea socială, fiind un raport incontestabil al ştiinţei dreptului secolului al XX-lea.
Ordinea publică economică se află într-o strânsă legătură cu ordinea publică socială. Ea are două laturi: ordine publică de protecţie, destinată protejării anumitor categorii sociale cu posibilităţi economice (financiare) reduse (de exemplu, consumatori, împrumutaţi, locatari etc.) şi ordinea publică de direcţie, destinată a transmite diferitelor sisteme de activităţi deciziile statului, atunci când optează pentru un sistem dirijist (de exemplu, politica de preţuri, care se traduce prin dreptul la concurenţă, dreptul fiscal, prin care statul intervine în cadrul activităţilor comercianţilor etc.).
În strânsă legătură cu ordinea publică şi cu principiul libertăţii contractuale (autonomiei de voinţă) este şi frauda la lege.

Frauda la lege
Frauduloasă este operaţia juridică care nu este în mod direct contrară legii, dar prin care se ocoleşte legea; printr-un artificiu se ajunge la aplicarea unui alt text legal convenabil părţilor, eludându-se textul care trebuia să reglementeze acea situaţie juridică.
Termenul de fraudă comportă două aspecte: frauda la lege şi frauda intereselor sau dreptului terţilor.
Frauda la lege presupune ocolirea unor dispoziţii legale, de exemplu, dispoziţiile relative la naţionalitate, cetăţenie, prin încheierea unei căsătorii sau prin divorţ.
Frauda intereselor sau drepturilor terţilor apare atunci când, prin încheierea unui contract, se urmăreşte ca o terţă persoană să fie privată de anumite drepturi.
Pentru a exista fraudă trebuie să fie îndeplinite cumulativ două elemente:
Ø un element material - o maşinaţiune prin care se ocoleşte legea imperativă;
Ø un element intenţional - voinţa de a ocoli legea.
Aşadar, libertatea de voinţă a părţilor este un principiu unanim recunoscut de legislaţiile statelor şi, desigur, de legislaţia noastră, dar cu aceste limite care tind spre menţinerea unui echilibru social, în acest sens trebuie înţeleasă şi justiţia contractuală, atunci când, prin mijloace administrative, judiciare, se urmăreşte înlăturarea acelor clauze abuzive inserate în unele contracte, de regulă comerciale.