Eutanasia, cuvânt grecesc, semnifică la origine starea sufletească şi morală a muribundului de a se apropia de moarte şi de a primi cu deplină linişte şi seninătate, o „moarte frumoasă”. Eutanasia semnifică străduinţa medicului, răsărită din compasiune faţă de fiinţa umană , de a uşura muribundului cât mai mult părăsirea vieţii pământeşti printr-o potrivită aşezare a trupului, prin îndepărtarea tulburărilor exterioare, prin alinarea durerilor cu anestezie, prin narcotice, toate de natură să ridice moralul şi să-i suprime durerile[1].
Astăzi, termenul „eutanasie “ şi-a extins sensul original şi însuşi susţinătorii ei nu mai sunt de acord în privinţa delimitării cuprinsului acestei noţiuni, astfel există :
• Eutanasia pură – transpunerea în stare de insensibilitate a unui individ uman aflat în faţa morţii, administrându-i-se narcotice, substanţe saporifice, fără intenţia uciderii nemijlocite, dar cu posibilitatea destul de accentuată să producă acest efect mortal .
• Eutanasia - în sens restrâns, prin care se înţelege administrarea unei substanţe provocatoare de moarte celor grav bolnavi şi anume la cerere proprie.
• Eutanasia- în sens larg, prin care se înţelege înlăturarea în forma nedureroasă a acelora pentru care viaţa proprie n-ar mai avea nici un sens şi valoare şi care în plus, ar fi numai o sarcină pentru cei din jurul lor: alienaţii, schilozii şi cei care reprezintă o primejdie pentru vigoarea unui neam.
Comună pare a fi tuturor eutanasistilor numai la referirea la existenţa unor boli incurabile şi la lipsa de durere a uciderii săvârşite prin eutanasie, deoarece scopul acesteia ar fi numai înlăturarea vieţii fără sens şi a chinurilor morţii, înlesnind o moarte liniştită, cu aparenţă binefăcătoare. Dar eutanasia înseamnă ucidere şi deci nu poate fi aprobată, oricâte idei umanitare s-ar invoca pentru justificarea ei. Aprobarea eutanasiei, în ultimă analiză, înseamnă negarea credinţei în Dumnezeu şi ignorarea demnităţii credinciosului şi a rostului vieţii pământeşti[2].
În cuvintele şi faptele Mântuitorului nu aflăm nici cel mai neînsemnat indiciu în favoarea eutanasiei, exceptând,bineînţeles,interpretări forţate impuse anumitor texte scripturistice. Grija permanentă a Mântuitorului de cei obijduiţi şi bolnavi, vindecarea bolnavilor şi învierea din morţi a lui Lazăr sunt argumente împotriva eutanasiei şi nu pentru ea. Pe bolnavul care zăcea şi suferea de 38 de ani, Mântuitorul îl întreabă : „ Vrei să fii sănătos? “ şi-l vindecă, nu-l ucide pentru a-l scăpa de suferinţe, cum ar fi trebuit să se facă după concepţiile eutanasiştilor. După morala propovăduită de Mântuitorul nici cele mai grele suferinţe nu îndreptăţesc distrugerea vieţii, căci orice clipă a ei, dacă pare fără sens pentru viaţa pământească, preţuieşte mult, chiar foarte mult sub aspect moral pentru viaţa de dincolo, putând prilejui creştinului căinţa pentru păcatele sale. Pentru acest cuvânt şi Mântuitorul ne învaţă să ne ducem cu răbdare greutăţile vieţii, suportând orice suferinţă cu deplină încredere în milostivirea divină.
2. Uciderea sufletească înseamnă pildă rea, prin vorbe şi fapte necuviincioase prin care se dă aproapelui pricină de a se abate din calea bună şi de a păcătui, ceea ce îi aduce moarte sufletului, după cuvântul Sfintei Scripturi, care zice: „ Păcatul, odată săvârşit, odrăsleşte moarte” (Iac.1,15). Cu privire la aceasta ,Mântuitorul spune : „ Iar celui ce-i va fi piatră de poticnire unuia dintre aceşti mici , care cred în Mine, mai bine i-ar fi dacă şi-ar lega de gât o piatră de moară şi s-ar arunca în mare “( Mc.9,42).
Tot uciderea sufletească înseamnă : pizma, mânia, clevetirea şi ura aproapelui, căci „Tot cel ce-şi urăşte fratele e ucigaş de oameni “ ( I In.3,15)[3]. Orice patimă duce mai întâi la depărtarea sufletului de Dumnezeu şi o dată cu sinuciderea sufletească, omul ajunge treptat şi la sinuciderea trupului, într-un fel sau altul, precum sunt : beţivii, lacomii, leneşii şi desfrânaţii. Ucigaşii spirituali sunt deci şi toţi ereticii şi sectarii, care răstălmăcind şi falsificând Sfintele Scripturi „spre a lor pierzanie “ ( II Ptr.3,16), amăgesc oamenii cu vorbe mieroase şi făgăduinţe iluzorii ( Apoc.19,20; 20,10).
„Dacă prin omor se nimiceşte dreptul la viaţă al individului la aceeaşi măsură este distrus şi dreptul la viaţă al societăţii, pentru că orice societate trăieşte şi-şi îndeplineşte înalta sa chemare prin individ şi în folosul indivizilor. De aceea, porunca „să nu ucizi “, apărând viaţa individului care este cununa creaţiei, apăra şi viaţa socială, fără de care viaţa îşi pierde valoarea şi este lipsită de istorie”[4].
[1] Iorgu D.Ivan, Eutanasia, bunele moravuri , Bucureşti , 1937,p.45.
[2] O.Bucevschi, Eutanasia în „Prinos Î..P.S. Patriarh Nicodim “, Bucureşti, 1946, p .113-117.
[3] Catehism,Învăţătură de credinţă ortodoxă…, p.407
[4] Pr.prof. D. Staniloae, art.cit, p.84.
vineri, 28 noiembrie 2008
ACTUL JURIDIC AL CASATORIEI
Conceptul de act juridic al căsătoriei. Actul juridic al căsătoriei este un act juridic bilateral şi solemn, prin care viitorii soţi consimt, în mod public, să devină soţi, calitate în care li se aplică de drept statutul legal de persoane căsătorite.
Momentul încheierii actului juridic al căsătoriei semnifică deopotrivă dobândirea de către bărbaţi şi femeie a calităţilor corelative de soţi şi soţie şi aplicabilitatea dispoziţiilor legale privitoare la căsătorie şi la relaţiile de familie. Cu alte cuvinte, actul juridic al căsătoriei îşi produce efectele chiar în momentul în care a fost încheiat, întrucât în acest moment ia naştere între soţi starea juridică de căsătorie.
De aceea, se poate spune că din momentul în care a fost încheiat, în mod valabil, actul juridic al căsătoriei devine irevocabil. Ceea ce încetează prin moartea sau declararea judecătorească a morţii unuia dintre soţi, ori se desface prin divorţ, nu priveşte actul juridic al căsătoriei, ci „căsătoria", după cum prevede art.37 din Codul familiei şi anume situaţia sau starea juridică de căsătorie.
Categoria actelor juridice din care face parte actul juridic al căsătoriei. În raport de rolul voinţei părţilor actului juridic în dinamica formării raportului juridic, actele juridice se clasifică în acte juridice subiective şi acte juridice-condiţie[1]. Căsătoria este considerată că aparţine acestei din urmă categorii, deoarece părţile pot decide numai ca dispoziţiile legale care stabilesc statutul legal al căsătoriei, să li se aplice sau nu, fără posibilitatea de a le modifica.
Codul familiei foloseşte, de exemplu, termenul de căsătorie în sens de act juridic în art. l „căsătoria liber consimţită", în art. 16 „căsătoria se încheie prin consimţământul viitorilor soţi", în art. 19, care dispune „este nulă căsătoria încheiată cu încălcarea dispoziţiilor prevăzute la art. 4, 5, 6, 7, litera (a), art. 9, art. 131 şi art. 16 ".
C. Caracterele actului juridic al căsătoriei. În dreptul român, actul juridic al căsătoriei prezintă două caractere distinctive, şi anume: este un act civil sau laic şi este un act solemn.
Caracterul civil al actului juridic al căsătoriei rezultă din următoarele împrejurări: încheierea căsătoriei numai în faţa delegatului de stare civilă (art.3 C. fam.), înregistrarea căsătoriei în registrul actelor de stare civilă (art. 17. C. fam.), desfacerea căsătoriei numai pe cale judecătorească (art. 38-39 C. fam).
Libertatea cultului religios şi, pe plan mai larg, a conştiinţei, prevăzută prin Constituţia României (art. 44, pct.3), se reflectă şi prin posibilitatea celebrării religioase a căsătoriei, dar numai după încheierea celei civile, fără a avea vreun efect juridic. Rezultă aşadar, per a contrarie, că în dreptul român, căsătoria religioasă nu are valoare juridică, ea având doar semnificaţia binecuvântării spirituale a căsătoriei.
Dreptul roman a recunoscut ca având valoare juridică (iustum matrimonium) atât căsătoria religioasă (confarraetio), cât şi căsătoria civilă (coemptio, usus)[2]
În feudalism, datorită extinderii influenţei religiei, biserica a dobândit în cele mai multe ţări, dreptul de legiferare, de jurisdicţie şi de celebrare a căsătoriei. Actul juridic al căsătoriei a devenit astfel religios.
Constituţia franceză din 1791 a secularizat sau desacralizat căsătoria, trecând-o din competenţa bisericii în competenţa exclusivă a autorităţilor civile, art. 7 proclamând că "legea nu consideră căsătoria decât ca un contract civil".
În dreptul român, căsătoria a fost secularizată prin Codul civil din 1865, iar Constituţiile române din 1866 (art.22) şi 1923 (art.23), au dispus că întocmirea actelor de stare civilă este de atribuţia legii civile şi că întocmirea acestora trebuie să preceadă întotdeauna binecuvântarea religioasă.[3]
Potrivit Constituţiei României din 1991, art.44, pct.2, căsătoria religioasă are loc după încheierea căsătoriei civile.
Caracterul solemn al căsătoriei, prevăzut de lege ad validitatem, rezultă din prezenţa personală şi împreună a viitorilor soţi la oficierea căsătoriei, darea consimţământului în faţa delegatului de stare civilă, care, constatând acordul de voinţă, declară încheiată căsătoria (art. 16, C. fam).
În dreptul roman, încheierea căsătoriei, din solemnă la început, când implica îndeplinirea unor formalităţi religioase, în faţa a 10 martori şi a preotului lui Jupiter, „flamen Dialis"[4] , a devenit cu timpul pur consensuală.
În dreptul feudal, încheierea căsătoriei a rămas secole de-a rândul, un act consensual. In aceste condiţii, dovada căsătoriei a devenit din ce în ce mai anevoioasă, deoarece nu se putea face decât cu martori sau cu posesiunea de stat. (nomen, tractatus şifama), ceea ce explică dictonul din acele vremuri: „a bea, a mânca şi a se culca împreună este după cât se pare căsătoria". De aceea, biserica a preluat asupra sa recunoaşterea socială a căsătoriei, dispunând obligativitatea încheierii acesteia în faţa preotului şi a unor martori ,, în faciae Ecclesiae, proprio praesente parocho", (Conciliul din Trento, 24 iulie 1563, Soborul de la Iaşi, 1642), încheierea căsătoriei devenind astfel solemnă[5].
În dreptul român, actul juridic al căsătoriei este un act solemn, dar prin solemnitatea căsătoriei nu trebuie înţeleasă şi publicitatea acesteia, care este o condiţie diferită cerută de legiuitor a fi îndeplinită alături de cea a solemnităţii. Publicitatea căsătoriei urmează a fi înţeleasă în sensul că o căsătorie trebuie încheiată în astfel de condiţii încât să permită oricărei persoane să asiste, fără a fi necesară prezenţa unor persoane, la încheierea căsătoriei [6].
Prin aplicarea dispoziţiilor Convenţiei privind consimţământul la căsătorie, vârsta minimă pentru căsătorie şi înregistrarea căsătoriilor, ratificată de ţara noastră prin Legea nr.116/1992[7], a fost introdusă instituţia martorilor la încheierea căsătoriei.
Natura juridică a căsătoriei.
A.Teorii în legătură cu natura juridică a căsătoriei. Natura juridică a căsătoriei a ridicat probleme în legislaţia şi, mai ales, în doctrina juridică a ultimelor două secole. Astfel, cu privire la calificarea sau natura juridică a căsătoriei, în doctrina juridică s-au exprimat opinii numeroase şi variate, care pot fi clasificate în trei teorii principale: teoria contractuală, teoria instituţională şi teoria mixtă contractual-instituţională[8].
Conform teoriei contractuale, căsătoria este un contract şi nu un sacrament sau o taină religioasă, aşa cum o consideră dreptul canonic. Această teorie a fost unanim acceptată după ce Constituţia franceză din anul 1791 a proclamat că „legea nu consideră căsătoria decât un contract civil" (art. 7), iar Codul civil francez, din anul 1804, iar apoi cel român, din anul 1865, nu au mai prevăzut expres natura contractuală a căsătoriei, aceasta fiind considerată mult prea evidentă pentru a fi menţionată. Mai târziu s-au formulat şi alte calificări de natură contractuală, ca acelea de contract civil sui-generis, act juridic-condiţiune sau act juridic-uniune. Concepţia tradiţională contractuală asupra căsătoriei a intrat într-o adevărată criză încă de la mijlocul secolului al XIX-lea, când în gândirea juridică au apărut o serie de teorii necontractualiste.
În această problemă, a caracterului contractual al căsătoriei, am reţinut şi opinia lui Matei Cantacuzino, nu lipsită de precizări şi nuanţări: „Căsătoria, privită în sine ca act relativ la starea persoanei şi independent de convenţiile matrimoniale privitoare la raporturile patrimoniale dintre soţi, constituie un contract, deoarece, pe de o parte, legătura nu se poate forma decât prin acordul de voinţă dintre soţi şi, pe de altă parte, acest acord de voinţă dă naştere la obligaţii cu caracter juridic, susceptibile de a se traduce în acţiuni. Acest contract însă este relativ, nu la bunuri, ci la persoane, sau, mai exact, nu la patrimoniu, ci la starea persoanelor, şi, fiindcă starea persoanelor interesează direct organizarea socială, contractul, prin care legătura privitoare la starea persoanelor se încheie, este neapărat un contract solemn, iar solemnitatea lui consistă nu numai în formele prin care acordul dintre părţi trebuie să se manifeste, ci în participarea unui agent al societăţii, fără de care acordul dintre părţi nu are tărie"[9].
Potrivit teoriei instituţionale, lansată la începutul secolului al XX-lea de juristul francez Charles Lefevre, căsătoria este considerată o instituţie juridică, un statut reglementat de lege. Prin această teorie s-a dorit să se fundamenteze pe plan juridic concepţia referitoare la indisolubilitatea căsătoriei, susţinută de Biserică.
Teoria mixtă contractual-instituţională, devenită dominantă în doctrina juridică occidentală contemporană, reuneşte toate opiniile care, într-o formă sau alta, dau o dublă calificare căsătoriei, de contract şi de instituţie juridică. După ponderea pe care o atribuie acestor două elemente de calificare, unii autori consideră căsătoria ca un contract care dă naştere la o asociaţie de persoane, alţii o consideră, deopotrivă, ca un contract şi o instituţie juridică, iar după alţi autori, natura instituţională a căsătoriei predomină faza de natură contractuală.[10]
În literatura juridică română, căsătoria este considerată un act juridic de dreptul familiei. Odată admisă existenţa dreptului familiei ca ramură distinctă de dreptul civil, se consideră că, din punct de vedere al naturii juridice, căsătoria reprezintă atât un act juridic, cât şi o instituţie juridică [11].
Natura mixtă a căsătoriei se explică prin cel puţin trei raţiuni, în primul rând, faptul că viitorii soţi îşi exprimă consimţământul solemn pentru încheierea căsătoriei determină caracterul de act juridic al căsătoriei. În al doilea rând, normele juridice care reglementează condiţiile de încheiere, efectele şi desfacerea căsătoriei sunt imperative. În al treilea rând, încheierea şi desfacerea căsătoriei se realizează numai prin intervenţia autorităţii publice, după caz, a ofiţerului de stare civilă sau a instanţei de judecată.
În problema controversată a naturii juridice a căsătoriei-contract sau act juridic-condiţie, academician profesor Ion P.Filipescu se pronunţă în sensul că actul juridic prin care se încheie căsătoria nu poate fi considerat un contract. Deşi, prin modificările pe care le-a introdus Legea nr.59/1993, se accentuează natura contractuală a căsătoriei, opinia autorului este cea corectă, deoarece rămân valabile toate celelalte deosebiri existente între contract şi căsătorie, cu excepţia cazului în care, în anumite condiţii precizate de lege, căsătoria poate fi desfăcută, ca orice contract, prin mutuus dissensus, dar numai prin mijlocirea unei anumite proceduri judecătoreşti.
B. Raportul căsătorie – contract. Deşi actul juridic prin care se încheie căsătoria nu poate fi considerat un contract[12], (într-o formulare sintetică, art. 942 Cod civil defineşte contractul ca fiind „acordul între două sau mai multe persoane spre a constitui sau stinge între dânşii un raport juridic"), totuşi între cele două instituţii există anumite asemănări concretizate în:
Ø căsătoria este un act juridic bilateral, aşa cum poate fi, de cele mai multe ori, şi contractul.
Ø încheierea căsătoriei este liberă, în înţeles contractual, că orice persoană are libertatea de a se căsători.
Ø viitorii soţi sunt egali, în înţeles contractual, că aceştia consimt la căsătorie, în condiţii de egalitate juridică şi nu de subordonare a unuia faţă de celălalt.
Actul juridic prin care se încheie căsătoria se deosebeşte de contract prin[13]:
Ø în cazul contractului, fiecare parte urmăreşte un scop diferit de al celeilalte părţi, pe când în cazul căsătoriei, ambii soţi urmăresc un scop comun şi anume întemeierea unei familii.
Ø rolul consimţământului viitorilor soţi este acela de a face aplicabil statutul legal al căsătoriei, în schimb în cazul contractului, părţile stabilesc, de regulă, prin acordul de voinţă, însuşi conţinutul contractului. Cu alte cuvinte, efectele contractului sunt determinate de părţi, în anumite limite determinate de lege, putând îmbrăca cele mai diferite aspecte, în timp ce efectele căsătoriei sunt prestabilite de lege, voinţa părţilor neavând decât rolul de a determina aplicarea statutului legal al căsătoriei, fără posibilitatea de a-l modifica în vreun fel. Cei care se căsătoresc au, deci, numai posibilitatea de a accepta ori nu statutul legal al căsătoriei, aşa cum este el stabilit de lege.
Ø în principiu, contractul poate fi susceptibil de modalităţi (termen, condiţie, sarcină), pe când căsătoria nu poate fi afectată de nici una dintre acestea.
Ø contractul, fiind stabilit prin voinţa părţilor (mutuus consensus), poate înceta prin acordul lor de voinţă în acest sens (mutuus dissensus). Căsătoria nu poate lua sfârşit prin acordul de voinţă al soţilor, decât numai dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 38, alin. 2 din Codul familiei[14].
Ø în cazul contractului, dacă o parte nu îşi execută obligaţiile, cealaltă parte poate să solicite, după caz, rezoluţiunea sau rezilierea (art. 1020 – 1021 Cod civil). Dimpotrivă, căsătoria nu poate fi desfăcută decât pe cale judecătorească şi numai în condiţiile prevăzute de lege (art. 38 Codul familiei).
Ø nulitatea căsătoriei (art. 19 Codul familiei) prezintă anumite particularităţi faţă de cele ale contractului şi ale celorlalte acte juridice[15].
Ø la încheierea şi desfacerea căsătoriei, un rol important îi revine ofiţerului de stare civilă (art. 3 şi 16 Codul familiei), respectiv instanţei de judecată (art. 37, alin. 2 Codul familiei), ceea ce deosebeşte iarăşi căsătoria de contract.
Ø contractul este, prin excelenţă, un act juridic prin reprezentare. Căsătoria nu se poate încheia prin reprezentarea viitorilor soţi, ea fiind un act juridic personal (art. 16 Codul familiei).
Pentru toate aceste diferenţieri şi consideraţii este indicată folosirea calificării circumstanţiale de „act juridic", noţiune care înglobează atât actul unilateral de voinţă, cât şi contractul[16]. Acest act juridic pe care îl constituie căsătoria este cel prin mijlocirea căruia viitorii soţi se supun, prin libera lor voinţă, statutului legal al căsătoriei.
Actul juridic al căsătoriei, odată încheiat, generează la rândul său o stare de drept permanentă, întrucât el stă la baza naşterii drepturilor şi obligaţiilor personale şi a celor patrimoniale prevăzute de Codul familiei. Toate aceste drepturi şi obligaţii dau expresie, din punct de vedere juridic, „comunităţii de trai" a soţilor şi se bazează pe afecţiune, prietenie, încredere şi bună înţelegere.
[1] V.Daghie, I.Apostu, „Elemente de drept public şi privat” , Ed. Naţional, 1998, p.112 ;
[2] Vl.Hanga, „Dreptul…”, op.cit., p.194;
[3] I.Albu, „Căsătoria…”,op.cit., p.15.
[4] Vl.Hanga, „Dreptul…”, op.cit., p.195;
[5] I.Albu, „Dreptul familiei”, (citat în continuare „Dreptul…”), E.D.P., Bucureşti 1975, p.52;
[6] Tribunalul Suprem, Dec.Civ. nr.443-15.03.1978, în C.D. 1979, p.55;
[7] Publicată în M.Of. nr.330 din 24 decembrie 1992;
[8] I. Albu, „Dreptul…”,op.cit.,p.53-54;
[9] G. Lupşan, „Dreptul…”,op.cit.,p.23;
[10] V.Georgescu, „Critica dreptului burghez privitor la caracrerele căsătoriei şi la încheierea ei”, în „Căsătoria în dreptul R.P.R”., de Tr.Ionaşcu, M.Eliescu, V.Economu, Y.Eminescu, M.I.Eremia, I.Rucăreanu, Editura Academiei, Bucureşti 1964, p.102-109;
[11] G. Lupşan, „Dreptul…”,op.cit.,p.23;
[12] C.Stătescu, „Consideraţii generale cu privire la contract ca izvor de obligaţii”, în „Dreptul civil.Teoria generală a obligaţiilor”, de C.Stătescu, C.Bîrsan, Editura „All”, Bucureşti 1994, p.22; L.Pop, „Teoria generală a obligaţiilor”, Editura „Lumina Lex”,Bucureşti 1998,p.29;
[13] I.P.Filipescu, „Tratat…”, op.cit., p.12; I.Albu, „Căsătoria…”,op.cit., p.13-16;
[14] Dacă în momentul înregistrării cererii de divorţ a trecut un an de la data încheierii căsătoriei şi din căsătorie nu au rezultat copii minori.
[15] A. Pricopi, „Dreptul familiei”, Ed. Fundaţiei ”România de mâine”,p.38;
[16] I. P. Filipescu, P. Anca, O. Calmuschi, „Încheierea…”, op.cit., p.17;
Momentul încheierii actului juridic al căsătoriei semnifică deopotrivă dobândirea de către bărbaţi şi femeie a calităţilor corelative de soţi şi soţie şi aplicabilitatea dispoziţiilor legale privitoare la căsătorie şi la relaţiile de familie. Cu alte cuvinte, actul juridic al căsătoriei îşi produce efectele chiar în momentul în care a fost încheiat, întrucât în acest moment ia naştere între soţi starea juridică de căsătorie.
De aceea, se poate spune că din momentul în care a fost încheiat, în mod valabil, actul juridic al căsătoriei devine irevocabil. Ceea ce încetează prin moartea sau declararea judecătorească a morţii unuia dintre soţi, ori se desface prin divorţ, nu priveşte actul juridic al căsătoriei, ci „căsătoria", după cum prevede art.37 din Codul familiei şi anume situaţia sau starea juridică de căsătorie.
Categoria actelor juridice din care face parte actul juridic al căsătoriei. În raport de rolul voinţei părţilor actului juridic în dinamica formării raportului juridic, actele juridice se clasifică în acte juridice subiective şi acte juridice-condiţie[1]. Căsătoria este considerată că aparţine acestei din urmă categorii, deoarece părţile pot decide numai ca dispoziţiile legale care stabilesc statutul legal al căsătoriei, să li se aplice sau nu, fără posibilitatea de a le modifica.
Codul familiei foloseşte, de exemplu, termenul de căsătorie în sens de act juridic în art. l „căsătoria liber consimţită", în art. 16 „căsătoria se încheie prin consimţământul viitorilor soţi", în art. 19, care dispune „este nulă căsătoria încheiată cu încălcarea dispoziţiilor prevăzute la art. 4, 5, 6, 7, litera (a), art. 9, art. 131 şi art. 16 ".
C. Caracterele actului juridic al căsătoriei. În dreptul român, actul juridic al căsătoriei prezintă două caractere distinctive, şi anume: este un act civil sau laic şi este un act solemn.
Caracterul civil al actului juridic al căsătoriei rezultă din următoarele împrejurări: încheierea căsătoriei numai în faţa delegatului de stare civilă (art.3 C. fam.), înregistrarea căsătoriei în registrul actelor de stare civilă (art. 17. C. fam.), desfacerea căsătoriei numai pe cale judecătorească (art. 38-39 C. fam).
Libertatea cultului religios şi, pe plan mai larg, a conştiinţei, prevăzută prin Constituţia României (art. 44, pct.3), se reflectă şi prin posibilitatea celebrării religioase a căsătoriei, dar numai după încheierea celei civile, fără a avea vreun efect juridic. Rezultă aşadar, per a contrarie, că în dreptul român, căsătoria religioasă nu are valoare juridică, ea având doar semnificaţia binecuvântării spirituale a căsătoriei.
Dreptul roman a recunoscut ca având valoare juridică (iustum matrimonium) atât căsătoria religioasă (confarraetio), cât şi căsătoria civilă (coemptio, usus)[2]
În feudalism, datorită extinderii influenţei religiei, biserica a dobândit în cele mai multe ţări, dreptul de legiferare, de jurisdicţie şi de celebrare a căsătoriei. Actul juridic al căsătoriei a devenit astfel religios.
Constituţia franceză din 1791 a secularizat sau desacralizat căsătoria, trecând-o din competenţa bisericii în competenţa exclusivă a autorităţilor civile, art. 7 proclamând că "legea nu consideră căsătoria decât ca un contract civil".
În dreptul român, căsătoria a fost secularizată prin Codul civil din 1865, iar Constituţiile române din 1866 (art.22) şi 1923 (art.23), au dispus că întocmirea actelor de stare civilă este de atribuţia legii civile şi că întocmirea acestora trebuie să preceadă întotdeauna binecuvântarea religioasă.[3]
Potrivit Constituţiei României din 1991, art.44, pct.2, căsătoria religioasă are loc după încheierea căsătoriei civile.
Caracterul solemn al căsătoriei, prevăzut de lege ad validitatem, rezultă din prezenţa personală şi împreună a viitorilor soţi la oficierea căsătoriei, darea consimţământului în faţa delegatului de stare civilă, care, constatând acordul de voinţă, declară încheiată căsătoria (art. 16, C. fam).
În dreptul roman, încheierea căsătoriei, din solemnă la început, când implica îndeplinirea unor formalităţi religioase, în faţa a 10 martori şi a preotului lui Jupiter, „flamen Dialis"[4] , a devenit cu timpul pur consensuală.
În dreptul feudal, încheierea căsătoriei a rămas secole de-a rândul, un act consensual. In aceste condiţii, dovada căsătoriei a devenit din ce în ce mai anevoioasă, deoarece nu se putea face decât cu martori sau cu posesiunea de stat. (nomen, tractatus şifama), ceea ce explică dictonul din acele vremuri: „a bea, a mânca şi a se culca împreună este după cât se pare căsătoria". De aceea, biserica a preluat asupra sa recunoaşterea socială a căsătoriei, dispunând obligativitatea încheierii acesteia în faţa preotului şi a unor martori ,, în faciae Ecclesiae, proprio praesente parocho", (Conciliul din Trento, 24 iulie 1563, Soborul de la Iaşi, 1642), încheierea căsătoriei devenind astfel solemnă[5].
În dreptul român, actul juridic al căsătoriei este un act solemn, dar prin solemnitatea căsătoriei nu trebuie înţeleasă şi publicitatea acesteia, care este o condiţie diferită cerută de legiuitor a fi îndeplinită alături de cea a solemnităţii. Publicitatea căsătoriei urmează a fi înţeleasă în sensul că o căsătorie trebuie încheiată în astfel de condiţii încât să permită oricărei persoane să asiste, fără a fi necesară prezenţa unor persoane, la încheierea căsătoriei [6].
Prin aplicarea dispoziţiilor Convenţiei privind consimţământul la căsătorie, vârsta minimă pentru căsătorie şi înregistrarea căsătoriilor, ratificată de ţara noastră prin Legea nr.116/1992[7], a fost introdusă instituţia martorilor la încheierea căsătoriei.
Natura juridică a căsătoriei.
A.Teorii în legătură cu natura juridică a căsătoriei. Natura juridică a căsătoriei a ridicat probleme în legislaţia şi, mai ales, în doctrina juridică a ultimelor două secole. Astfel, cu privire la calificarea sau natura juridică a căsătoriei, în doctrina juridică s-au exprimat opinii numeroase şi variate, care pot fi clasificate în trei teorii principale: teoria contractuală, teoria instituţională şi teoria mixtă contractual-instituţională[8].
Conform teoriei contractuale, căsătoria este un contract şi nu un sacrament sau o taină religioasă, aşa cum o consideră dreptul canonic. Această teorie a fost unanim acceptată după ce Constituţia franceză din anul 1791 a proclamat că „legea nu consideră căsătoria decât un contract civil" (art. 7), iar Codul civil francez, din anul 1804, iar apoi cel român, din anul 1865, nu au mai prevăzut expres natura contractuală a căsătoriei, aceasta fiind considerată mult prea evidentă pentru a fi menţionată. Mai târziu s-au formulat şi alte calificări de natură contractuală, ca acelea de contract civil sui-generis, act juridic-condiţiune sau act juridic-uniune. Concepţia tradiţională contractuală asupra căsătoriei a intrat într-o adevărată criză încă de la mijlocul secolului al XIX-lea, când în gândirea juridică au apărut o serie de teorii necontractualiste.
În această problemă, a caracterului contractual al căsătoriei, am reţinut şi opinia lui Matei Cantacuzino, nu lipsită de precizări şi nuanţări: „Căsătoria, privită în sine ca act relativ la starea persoanei şi independent de convenţiile matrimoniale privitoare la raporturile patrimoniale dintre soţi, constituie un contract, deoarece, pe de o parte, legătura nu se poate forma decât prin acordul de voinţă dintre soţi şi, pe de altă parte, acest acord de voinţă dă naştere la obligaţii cu caracter juridic, susceptibile de a se traduce în acţiuni. Acest contract însă este relativ, nu la bunuri, ci la persoane, sau, mai exact, nu la patrimoniu, ci la starea persoanelor, şi, fiindcă starea persoanelor interesează direct organizarea socială, contractul, prin care legătura privitoare la starea persoanelor se încheie, este neapărat un contract solemn, iar solemnitatea lui consistă nu numai în formele prin care acordul dintre părţi trebuie să se manifeste, ci în participarea unui agent al societăţii, fără de care acordul dintre părţi nu are tărie"[9].
Potrivit teoriei instituţionale, lansată la începutul secolului al XX-lea de juristul francez Charles Lefevre, căsătoria este considerată o instituţie juridică, un statut reglementat de lege. Prin această teorie s-a dorit să se fundamenteze pe plan juridic concepţia referitoare la indisolubilitatea căsătoriei, susţinută de Biserică.
Teoria mixtă contractual-instituţională, devenită dominantă în doctrina juridică occidentală contemporană, reuneşte toate opiniile care, într-o formă sau alta, dau o dublă calificare căsătoriei, de contract şi de instituţie juridică. După ponderea pe care o atribuie acestor două elemente de calificare, unii autori consideră căsătoria ca un contract care dă naştere la o asociaţie de persoane, alţii o consideră, deopotrivă, ca un contract şi o instituţie juridică, iar după alţi autori, natura instituţională a căsătoriei predomină faza de natură contractuală.[10]
În literatura juridică română, căsătoria este considerată un act juridic de dreptul familiei. Odată admisă existenţa dreptului familiei ca ramură distinctă de dreptul civil, se consideră că, din punct de vedere al naturii juridice, căsătoria reprezintă atât un act juridic, cât şi o instituţie juridică [11].
Natura mixtă a căsătoriei se explică prin cel puţin trei raţiuni, în primul rând, faptul că viitorii soţi îşi exprimă consimţământul solemn pentru încheierea căsătoriei determină caracterul de act juridic al căsătoriei. În al doilea rând, normele juridice care reglementează condiţiile de încheiere, efectele şi desfacerea căsătoriei sunt imperative. În al treilea rând, încheierea şi desfacerea căsătoriei se realizează numai prin intervenţia autorităţii publice, după caz, a ofiţerului de stare civilă sau a instanţei de judecată.
În problema controversată a naturii juridice a căsătoriei-contract sau act juridic-condiţie, academician profesor Ion P.Filipescu se pronunţă în sensul că actul juridic prin care se încheie căsătoria nu poate fi considerat un contract. Deşi, prin modificările pe care le-a introdus Legea nr.59/1993, se accentuează natura contractuală a căsătoriei, opinia autorului este cea corectă, deoarece rămân valabile toate celelalte deosebiri existente între contract şi căsătorie, cu excepţia cazului în care, în anumite condiţii precizate de lege, căsătoria poate fi desfăcută, ca orice contract, prin mutuus dissensus, dar numai prin mijlocirea unei anumite proceduri judecătoreşti.
B. Raportul căsătorie – contract. Deşi actul juridic prin care se încheie căsătoria nu poate fi considerat un contract[12], (într-o formulare sintetică, art. 942 Cod civil defineşte contractul ca fiind „acordul între două sau mai multe persoane spre a constitui sau stinge între dânşii un raport juridic"), totuşi între cele două instituţii există anumite asemănări concretizate în:
Ø căsătoria este un act juridic bilateral, aşa cum poate fi, de cele mai multe ori, şi contractul.
Ø încheierea căsătoriei este liberă, în înţeles contractual, că orice persoană are libertatea de a se căsători.
Ø viitorii soţi sunt egali, în înţeles contractual, că aceştia consimt la căsătorie, în condiţii de egalitate juridică şi nu de subordonare a unuia faţă de celălalt.
Actul juridic prin care se încheie căsătoria se deosebeşte de contract prin[13]:
Ø în cazul contractului, fiecare parte urmăreşte un scop diferit de al celeilalte părţi, pe când în cazul căsătoriei, ambii soţi urmăresc un scop comun şi anume întemeierea unei familii.
Ø rolul consimţământului viitorilor soţi este acela de a face aplicabil statutul legal al căsătoriei, în schimb în cazul contractului, părţile stabilesc, de regulă, prin acordul de voinţă, însuşi conţinutul contractului. Cu alte cuvinte, efectele contractului sunt determinate de părţi, în anumite limite determinate de lege, putând îmbrăca cele mai diferite aspecte, în timp ce efectele căsătoriei sunt prestabilite de lege, voinţa părţilor neavând decât rolul de a determina aplicarea statutului legal al căsătoriei, fără posibilitatea de a-l modifica în vreun fel. Cei care se căsătoresc au, deci, numai posibilitatea de a accepta ori nu statutul legal al căsătoriei, aşa cum este el stabilit de lege.
Ø în principiu, contractul poate fi susceptibil de modalităţi (termen, condiţie, sarcină), pe când căsătoria nu poate fi afectată de nici una dintre acestea.
Ø contractul, fiind stabilit prin voinţa părţilor (mutuus consensus), poate înceta prin acordul lor de voinţă în acest sens (mutuus dissensus). Căsătoria nu poate lua sfârşit prin acordul de voinţă al soţilor, decât numai dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 38, alin. 2 din Codul familiei[14].
Ø în cazul contractului, dacă o parte nu îşi execută obligaţiile, cealaltă parte poate să solicite, după caz, rezoluţiunea sau rezilierea (art. 1020 – 1021 Cod civil). Dimpotrivă, căsătoria nu poate fi desfăcută decât pe cale judecătorească şi numai în condiţiile prevăzute de lege (art. 38 Codul familiei).
Ø nulitatea căsătoriei (art. 19 Codul familiei) prezintă anumite particularităţi faţă de cele ale contractului şi ale celorlalte acte juridice[15].
Ø la încheierea şi desfacerea căsătoriei, un rol important îi revine ofiţerului de stare civilă (art. 3 şi 16 Codul familiei), respectiv instanţei de judecată (art. 37, alin. 2 Codul familiei), ceea ce deosebeşte iarăşi căsătoria de contract.
Ø contractul este, prin excelenţă, un act juridic prin reprezentare. Căsătoria nu se poate încheia prin reprezentarea viitorilor soţi, ea fiind un act juridic personal (art. 16 Codul familiei).
Pentru toate aceste diferenţieri şi consideraţii este indicată folosirea calificării circumstanţiale de „act juridic", noţiune care înglobează atât actul unilateral de voinţă, cât şi contractul[16]. Acest act juridic pe care îl constituie căsătoria este cel prin mijlocirea căruia viitorii soţi se supun, prin libera lor voinţă, statutului legal al căsătoriei.
Actul juridic al căsătoriei, odată încheiat, generează la rândul său o stare de drept permanentă, întrucât el stă la baza naşterii drepturilor şi obligaţiilor personale şi a celor patrimoniale prevăzute de Codul familiei. Toate aceste drepturi şi obligaţii dau expresie, din punct de vedere juridic, „comunităţii de trai" a soţilor şi se bazează pe afecţiune, prietenie, încredere şi bună înţelegere.
[1] V.Daghie, I.Apostu, „Elemente de drept public şi privat” , Ed. Naţional, 1998, p.112 ;
[2] Vl.Hanga, „Dreptul…”, op.cit., p.194;
[3] I.Albu, „Căsătoria…”,op.cit., p.15.
[4] Vl.Hanga, „Dreptul…”, op.cit., p.195;
[5] I.Albu, „Dreptul familiei”, (citat în continuare „Dreptul…”), E.D.P., Bucureşti 1975, p.52;
[6] Tribunalul Suprem, Dec.Civ. nr.443-15.03.1978, în C.D. 1979, p.55;
[7] Publicată în M.Of. nr.330 din 24 decembrie 1992;
[8] I. Albu, „Dreptul…”,op.cit.,p.53-54;
[9] G. Lupşan, „Dreptul…”,op.cit.,p.23;
[10] V.Georgescu, „Critica dreptului burghez privitor la caracrerele căsătoriei şi la încheierea ei”, în „Căsătoria în dreptul R.P.R”., de Tr.Ionaşcu, M.Eliescu, V.Economu, Y.Eminescu, M.I.Eremia, I.Rucăreanu, Editura Academiei, Bucureşti 1964, p.102-109;
[11] G. Lupşan, „Dreptul…”,op.cit.,p.23;
[12] C.Stătescu, „Consideraţii generale cu privire la contract ca izvor de obligaţii”, în „Dreptul civil.Teoria generală a obligaţiilor”, de C.Stătescu, C.Bîrsan, Editura „All”, Bucureşti 1994, p.22; L.Pop, „Teoria generală a obligaţiilor”, Editura „Lumina Lex”,Bucureşti 1998,p.29;
[13] I.P.Filipescu, „Tratat…”, op.cit., p.12; I.Albu, „Căsătoria…”,op.cit., p.13-16;
[14] Dacă în momentul înregistrării cererii de divorţ a trecut un an de la data încheierii căsătoriei şi din căsătorie nu au rezultat copii minori.
[15] A. Pricopi, „Dreptul familiei”, Ed. Fundaţiei ”România de mâine”,p.38;
[16] I. P. Filipescu, P. Anca, O. Calmuschi, „Încheierea…”, op.cit., p.17;
sâmbătă, 8 noiembrie 2008
Managementul în Agroturism
Managementul în turism reprezintă arta sau ştiiţa organizării şi conducerii eficace a agenţiei de turism, în vederea realizării obiectivelor comerciale. El cuprinde următoarele sectoare:
· Management organizaţional;
· Management strategic;
· Managementul marketingului;
· Managementul resurselor;
· Managementul comunicării;
· Managementul calităţii.
Etimologic, cuvântul management îşi are originea în limba latină, provenind de la „manus” şi desemnează „strunirea cailor ce trag la o căruţă cu ajutorul hăţurilor”, apoi, prin intermediul cuvântului “manage”, a intrat în limba engleză ca verb „to manage”, căpătând semnificaţia de a pregăti, a administra, a rezolva, a duce ceva la bun sfârşit, a manevra.
Noţiunea de management are o triplă semnificaţie:
· PROCES (activitate) – procesele de management au în componenţa lor funcţiile sau atributele conducerii, reprezentate de previziune, organizare, antrenare, coordonare, control-evaluare;
· ŞTIINŢĂ;
· TOTALITATEA PERSOANELOR ŞI ORGANELOR CARE CONDUC O ORGANIZAŢIE;
De-a lungul timpului, au fost formulate mai multe definiţii ale procesului de management, astfel:
F.W.TAYLOR, a văzut în activitatea de conducere a organizaţiei “arta de şti precis ce trebuie făcut, cât mai bine şi mai ieftin”.
HENRI FAYOL, a arătat că ‘’a conduce înseamnă a prevedea, a organiza, a comanda, a coordona şi a controla‘’, precizând astfel şi atributele conducerii.
PETER F. DRUCKER, afirma: “Necestăţile marilor organizaţii trebuie satisfăcute de oameni obişnuiţi capabili de performanţe neobişnuite”.
Definiţia cea mai curentă în SUA este: “to have things done through others”. În acest enunţ se poate pune accent pe prima parte: obiective, conducere, profit, sau pe a doua parte: comunicare, formare, motivare.
Organizaţiile cu diferite structuri, funcţionând în diferite medii, trebuie să fie conduse. Câtă vreme va exista, managementul trebuie să răspundă la întrebarea „cum trebuie să conduci mai bine?”.
Managementul reflectă spiritul de bază al epocii moderne ale cărui rădăcini pot fi generate de natura sistemului economic modern, de natura mediului modern de afaceri în care se regăsesc atât resursele umane cât şi cele materiale. Managementul reprezintă acel concept în care se creează posibilitatea de a controla existenţa umană, printr-o riguroasă şi sistematică organizare a resurselor economice.
Conceptul de management poate fi înţeles ca fiind un proces de gestionare a activităţilor unei companii, organizaţii sau o structură organizată a unor persoane (directori, manageri) care efcetuează operaţiunile procesului de gestionare.
Conceptul de management mai poate fi înţeles şi ca ştiinţă socio-economică care abordează din punct de vedere al teoriei acest proces de gestionare al activităţilor companiilor (instituţiilor, firmelor, organizaţiilor).
Conceptul de management defineşte de fapt o instituţie a cărei responsabilitate se extinde în afara companiei în care este aplicat, devenind una publică care generează întreaga etică a acestuia. Această responsabilitate publică va sta la baza succesului companiei în piaţă, în sistemul economic, va sta la baza viitorului sistem economic şi social în care activează.
Managementul nu poate activa decât în strânsă interdependenţă cu evoluţia pieţei forţei de muncă din mediul economic în care funcţionează, în funcţie de factorii demografici, de vârstă, de sex, de tradiţii, obiceiuri, ocupaţii. El trebuie să se adapteze şi în funcţie de dispersia geografică ca extindere a mediului de afaceri, al organizaţiilor, care este din ce în ce mai dinamică în ultimele decenii, unele companii extinzându-şi mediul de afaceri pe tot Globul (lanţurile hoteliere).
Conceptul de turism rural si agroturism
În prezent Europa se confruntă cu numeroase probleme, dintre care pot fi enumerate doar câteva legate de aria turismului rural: asigurarea unei dezvoltări regionale armonioase, dificultatea de realizare a echilibrului între dezvoltarea economică şi protecţia mediului, elaborarea unei politici rurale care să depăşească cadrul politicii agricole şi care să cuprindă toate problemele zonelor rurale.
Prin urmare, în actuala etapă, agricultura nu se poate limita numai la asigurarea alimentaţiei unei populaţii din ce în ce mai numeroase şi urbanizate, ci trebuie să contribuie la întreţinerea unui mediu rural, care reprezintă un suport indispensabil pentru turismul rural. Astfel, nu există rural fără agricultură şi nici turism durabil într-un mediu degradat.
Turismul rural este un fenomen nou şi vechi în acelaşi timp. Interesul pentru refacerea în mediul rural a început să crească începând cu secolul al XIX-lea, ca un răspuns la stressul datorat urbanismului şi industrializării tot mai mari. Important este că turismul rural din epoca noastră este diferit dacă ne referim numai la numărul de turişti implicaţi care a crescut semnificativ şi turismul care s-a dezvoltat în toate tipurile de localităţi rurale, fără a fi limitat la arii de o excepţională frumuseţe.
Conform unei tradiţii mai largi, “turismul include o serie de activităţi, servicii, amenajări oferite de fermieri, ţărani şi locuitori din mediul rural, pentru a atrage turişti în zona lor, fapt ce generează venituri suplimentare pentru afacerile lor”.
Acceptând acest concept mai larg, turismul rural cuprinde nu doar turismul la ferme sau agroturismul, ci şi un interes special pentru vacanţele în natură, excursii în zonele rurale, precum şi turismul rezidenţial, în care serviciile includ, pe lângă cazare, evenimente sociale, festivităţi, recreere în aer liber, şi producerea şi vânzarea de produse manufacturate şi a produselor agricole.
Deşi acţionează în spaţiul rural, agroturismul şi turismul rural sunt două concepte, care pentru unii autori reprezintă acelaşi lucru, iar pentru alţii sunt două noţiuni diferite.
Practica arată că aceste categorii se identifică până la un anumit nivel, au un numitor comun, care scoate în evidenţă elementele de identitate, de incluziune, cât şi elementele diferite, care le conduc la departajare, la diferenţiere.
Privit în ansamblu, turismul rural include o paletă largă de modalităţi de cazare, de activităţi, evenimente, festivităţi, sporturi şi distracţii, toate desfăşurându-se într-un mediu tipic rural. Turismul rural este un concept care include toate activităţile turistice care se desfăşoară în mediul rural.
Turismul rural este o formă de turism care se desfăşoară în mediul rural, valorificând resursele turistice locale (naturale, culturale şi umane), ca şi dotările şi echipamentele turistice, inclusiv pensiunile şi fermele agroturistice. Utilizează diverse spaţii de cazare: hanuri şi hoteluri rurale, adăposturi, sate de vacanţă, şi îmbracă forme variate de sejur, cu un spectru larg de motivaţii: de tranzit sau itinerant, cu valenţe cultural-cognitive.
Turismul rural constituie o alternativă la turismul tradiţional, clasic, desfăşurat în staţiuni şi centre turistice, precum şi la oferta turistică “standard” - de tip industrial.
Agroturismul este o formă a turismului rural, în care se utilizează pentru cazare şi servirea mesei numai în pensiunile agroturistice şi fermele agroturistice, beneficiind de un mediu nepoluat şi pitoresc, de atracţiile naturale şi de valorile cultural-istorice, de tradiţiile şi obiceiurile prezente în mediul rural.
Agroturismul este considerat un concept mai restrâns, care face referire la diferitele forme de turism legate de activităţile agricole şi/sau de amenajările agricole. Această formă particulară a turismului rural este organizată de fermieri, de obicei ca o activitate secundară, agricultura rămânând principala ocupaţie şi sursă de venit. Uneori se face distincţie şi între agroturism şi turismul la fermă, care se referă la folosirea fostelor gospodării ţărăneşti ca structuri de primire, ce pot fi închiriate turiştilor sau amenajate ca şi cluburi de sănătate.
În concluzie, sfera de turism rural include activităţile de agroturism sau de turism la fermă. Turismul rural priveşte toate formele de turism practicate în spaţiul rural: activităţi în aer liber (echitaţie, pescuit, vânătoare, plimbări pe jos sau cu bicicleta, termalism, turism de sănătate), turism de cunoaştere (biserici, cetăţi, diferite vestigii istorice), de descoperire a mediului natural (flora, fauna), de cunoaştere şi înţelegere a culturii locale (folclor, tradiţii populare), turism gastronomic.
Spaţiul rural, prin componentele sale, satisface o paletă largă de motivaţii: odihnă şi recreere, cunoaştere, cultură, practicarea sportului, cură de aer sau balneară, vânătoare şi pescuit, oferind agroturismului o arie mare de cuprindere a posibilităţilor de loisir.
În literatura de specialitate, română şi din străinătate, prin utilizarea noţiunii de agroturism, se exprimă mai bine sfera de cuprindere, adică o activitate economică complementară agriculturii într-o localitate rurală.
Prin aceasta, agroturismul este un mijloc de valorificare integrală a mediului rural cu potenţialul său agricol, turistic, uman şi tehnico-economic.
Agroturismul prezintă unele trăsături ce-l diferenţiază de turismul tradiţional, standard:
* consumul turistic se petrece în mediul rural, unde esenţiale sunt: calitatea pensiunii şi serviciilor de primire la fermieri, cunoaşterea mediului natural, uman şi cultural, precum şi originalitatea produselor turistice;
*oferta turistică este autentică, diferenţiată, multiplă în diversitatea sa, organizată şi condusă de fermieri, deci de oamenii satului;
* este o activitate economică complementară exploataţiei agricole şi nu o alternativă sau o substituţie a acesteia;
* oferă populaţiei cu venituri reduse posibilitatea de odihnă şi reconfortare, de petrecere a timpului liber din vacanţe sau weekend-uri în peisajul pitoresc al mediului rural, cu valori cultural-educative şi cu o ospitalitate specifică;
* nu necesită investiţii foarte mari pentru amenajări de infrastructură şi supra-structură turistică sau pentru alte dotări de profil;
*se evită marile aglomerări turistice de pe litoral sau din staţiunile balneare sau montane;
* este un turism în care specific este faptul că oferta este diversificată şi de mare diseminare în spaţiu. Astfel, aparent, nu aduce prejudicii prea mari mediului natural şi celui construit, dar trebuie să se ţină seama de un anumit “prag ecologic” şi “prag fizic”. Pentru ca această trăsătură să se înscrie complet în conceptul de ecoturism, trebuie avută în vedere “capacitatea de primire” a satului şi a arealului limitrof, mai ales în condiţiile unui sejur în lunile de vară (dotări, amenajări, servicii conexe, raportul cu populaţia autohtonă);
*nu este compatibil cu turismul de masă.
Agroturismul trebuie să devină o componentă a ecoturismului şi, ca atare, cele 10 principii pentru dezvoltarea durabilă a turismului, se pot aplica şi în acest caz. Aceste principii pot fi delimitate astfel:
* reducerea supraconsumului şi a risipei de resurse turistice;
*menţinerea diversităţii naturale, culturale şi sociale a spaţiului rural;
*integrarea agroturismului în planificarea şi strategia de dezvoltare naţională, regională şi mai ales, locală (dezvoltarea ofertei, promovare şi organizare, precum şi dezvoltarea infrastructurii generale şi tehnico-edilitare); de aici concluzia că prin marketingul agroturistic se influenţează integrarea activităţilor agroturistice în dezvoltarea spaţiului rural;
* sprijinirea economiilor locale în dezvoltarea socio-economică a comunităţii, dar şi în protejarea naturii şi a valorilor
* implicarea comunităţilor locale în sectorul turistic, prin sprijinirea grupurilor de iniţiativă, pentru dezvoltarea şi promovarea ofertei turistice locale, pentru protejarea mediului înconjurător şi a bunurilor culturale, de aici şi rolul organizaţiilor locale, al prestatorilor de servicii turistice, în cazul nostru, Asociaţia Sătească de Turism Rural;
*consultarea specialiştilor şi a publicului în dezvoltarea agroturismului şi a economiei locale, pentru a se evita *dezvoltarea durabilă a agroturismului trebuie susţinută prin pregătirea profesională, calificare, perfecţionare, formarea formatorilor din rândul localnicilor, pregătirea civică, sociologică adecvată;
* cercetarea şi monitorizarea activităţii de turism şi a acţiunilor de protejare şi conservare a mediului înconjurător, precum şi a resurselor turistice.
Agroturismul este o componentă a turismului rural, cu implicaţii în valorificarea resurselor locale şi în ridicarea nivelului de viaţă al locuitorilor, în dezvoltarea socio-economică a localităţii rurale şi a comunităţii, în protejarea şi conservarea mediului natural şi construit, în contextul unei activităţi economice pe principii ecologice.
Între turismul rural şi agroturism există o relaţie de la întreg la parte, agroturismul fiind una dintre componentele turismului rural. Agroturismul însă, practicându-se cu precădere în zonele cu vocaţie agricolă diversificată, în cele relativ izolate şi izolate, care impun asigurarea celor necesare traiului prin forţe proprii sau acolo unde este o specializare adâncă, creează poziţii de monopol privind producţia anumitor produse alimentare apreciate şi solicitate (regiunile pomiviticole, satele păstoreşti, delta sau alte zone piscicole).
Cultura este inclusă în mod indirect în mix-ul produsului agroturistic, datorită posibilităţilor de cunoaştere pe care acesta le oferă (cunoştinţele generale de geografie, istorie, folclor, tradiţiile şi obiceiurile cu care turiştii vor veni în contact, schimbul de informaţii privind preparatele şi produsele indigene, meşteşugurile şi instalaţiile pe care vor putea să le admire “la sursă”), agroturismul se poate constitui astfel şi într-un act de cultură.
BIBLIOGRAFIE:
1. Alecu Ioan Nicolae şi colaboratorii: “Management în agricultură„ –Ed. Ceres, Bucureşti 2000;
2. Alecu Ioan Nicolae şi colaboratorii: “Managementul exploataţiei agricole„ – Ed. Ceres, Bucureşti 2001;
3. Alecu Ioan Nicolae, Cazac Viorel : “Managementul agricol în România. Trecut, prezent şi viitor„ – Ed. Ceres, Bucureşti 2002;
4. Drăghici Manea, Arbagic Mihai: „Management general” – Ed. Agora, Călăraşi 2001;
5. Rondelli Viorica, Cojocariu Steliana: “Managementul calităţii serviciilor din turism şi industria ospitalităţii” - - Ed. THR-CG, Bucureşti 2004;
6. Stoian Elena: „Managementul calităţii în agroturism şi alimentaţie publică”, note de curs,USAMV, Bucureşti 2005
· Management organizaţional;
· Management strategic;
· Managementul marketingului;
· Managementul resurselor;
· Managementul comunicării;
· Managementul calităţii.
Etimologic, cuvântul management îşi are originea în limba latină, provenind de la „manus” şi desemnează „strunirea cailor ce trag la o căruţă cu ajutorul hăţurilor”, apoi, prin intermediul cuvântului “manage”, a intrat în limba engleză ca verb „to manage”, căpătând semnificaţia de a pregăti, a administra, a rezolva, a duce ceva la bun sfârşit, a manevra.
Noţiunea de management are o triplă semnificaţie:
· PROCES (activitate) – procesele de management au în componenţa lor funcţiile sau atributele conducerii, reprezentate de previziune, organizare, antrenare, coordonare, control-evaluare;
· ŞTIINŢĂ;
· TOTALITATEA PERSOANELOR ŞI ORGANELOR CARE CONDUC O ORGANIZAŢIE;
De-a lungul timpului, au fost formulate mai multe definiţii ale procesului de management, astfel:
F.W.TAYLOR, a văzut în activitatea de conducere a organizaţiei “arta de şti precis ce trebuie făcut, cât mai bine şi mai ieftin”.
HENRI FAYOL, a arătat că ‘’a conduce înseamnă a prevedea, a organiza, a comanda, a coordona şi a controla‘’, precizând astfel şi atributele conducerii.
PETER F. DRUCKER, afirma: “Necestăţile marilor organizaţii trebuie satisfăcute de oameni obişnuiţi capabili de performanţe neobişnuite”.
Definiţia cea mai curentă în SUA este: “to have things done through others”. În acest enunţ se poate pune accent pe prima parte: obiective, conducere, profit, sau pe a doua parte: comunicare, formare, motivare.
Organizaţiile cu diferite structuri, funcţionând în diferite medii, trebuie să fie conduse. Câtă vreme va exista, managementul trebuie să răspundă la întrebarea „cum trebuie să conduci mai bine?”.
Managementul reflectă spiritul de bază al epocii moderne ale cărui rădăcini pot fi generate de natura sistemului economic modern, de natura mediului modern de afaceri în care se regăsesc atât resursele umane cât şi cele materiale. Managementul reprezintă acel concept în care se creează posibilitatea de a controla existenţa umană, printr-o riguroasă şi sistematică organizare a resurselor economice.
Conceptul de management poate fi înţeles ca fiind un proces de gestionare a activităţilor unei companii, organizaţii sau o structură organizată a unor persoane (directori, manageri) care efcetuează operaţiunile procesului de gestionare.
Conceptul de management mai poate fi înţeles şi ca ştiinţă socio-economică care abordează din punct de vedere al teoriei acest proces de gestionare al activităţilor companiilor (instituţiilor, firmelor, organizaţiilor).
Conceptul de management defineşte de fapt o instituţie a cărei responsabilitate se extinde în afara companiei în care este aplicat, devenind una publică care generează întreaga etică a acestuia. Această responsabilitate publică va sta la baza succesului companiei în piaţă, în sistemul economic, va sta la baza viitorului sistem economic şi social în care activează.
Managementul nu poate activa decât în strânsă interdependenţă cu evoluţia pieţei forţei de muncă din mediul economic în care funcţionează, în funcţie de factorii demografici, de vârstă, de sex, de tradiţii, obiceiuri, ocupaţii. El trebuie să se adapteze şi în funcţie de dispersia geografică ca extindere a mediului de afaceri, al organizaţiilor, care este din ce în ce mai dinamică în ultimele decenii, unele companii extinzându-şi mediul de afaceri pe tot Globul (lanţurile hoteliere).
Conceptul de turism rural si agroturism
În prezent Europa se confruntă cu numeroase probleme, dintre care pot fi enumerate doar câteva legate de aria turismului rural: asigurarea unei dezvoltări regionale armonioase, dificultatea de realizare a echilibrului între dezvoltarea economică şi protecţia mediului, elaborarea unei politici rurale care să depăşească cadrul politicii agricole şi care să cuprindă toate problemele zonelor rurale.
Prin urmare, în actuala etapă, agricultura nu se poate limita numai la asigurarea alimentaţiei unei populaţii din ce în ce mai numeroase şi urbanizate, ci trebuie să contribuie la întreţinerea unui mediu rural, care reprezintă un suport indispensabil pentru turismul rural. Astfel, nu există rural fără agricultură şi nici turism durabil într-un mediu degradat.
Turismul rural este un fenomen nou şi vechi în acelaşi timp. Interesul pentru refacerea în mediul rural a început să crească începând cu secolul al XIX-lea, ca un răspuns la stressul datorat urbanismului şi industrializării tot mai mari. Important este că turismul rural din epoca noastră este diferit dacă ne referim numai la numărul de turişti implicaţi care a crescut semnificativ şi turismul care s-a dezvoltat în toate tipurile de localităţi rurale, fără a fi limitat la arii de o excepţională frumuseţe.
Conform unei tradiţii mai largi, “turismul include o serie de activităţi, servicii, amenajări oferite de fermieri, ţărani şi locuitori din mediul rural, pentru a atrage turişti în zona lor, fapt ce generează venituri suplimentare pentru afacerile lor”.
Acceptând acest concept mai larg, turismul rural cuprinde nu doar turismul la ferme sau agroturismul, ci şi un interes special pentru vacanţele în natură, excursii în zonele rurale, precum şi turismul rezidenţial, în care serviciile includ, pe lângă cazare, evenimente sociale, festivităţi, recreere în aer liber, şi producerea şi vânzarea de produse manufacturate şi a produselor agricole.
Deşi acţionează în spaţiul rural, agroturismul şi turismul rural sunt două concepte, care pentru unii autori reprezintă acelaşi lucru, iar pentru alţii sunt două noţiuni diferite.
Practica arată că aceste categorii se identifică până la un anumit nivel, au un numitor comun, care scoate în evidenţă elementele de identitate, de incluziune, cât şi elementele diferite, care le conduc la departajare, la diferenţiere.
Privit în ansamblu, turismul rural include o paletă largă de modalităţi de cazare, de activităţi, evenimente, festivităţi, sporturi şi distracţii, toate desfăşurându-se într-un mediu tipic rural. Turismul rural este un concept care include toate activităţile turistice care se desfăşoară în mediul rural.
Turismul rural este o formă de turism care se desfăşoară în mediul rural, valorificând resursele turistice locale (naturale, culturale şi umane), ca şi dotările şi echipamentele turistice, inclusiv pensiunile şi fermele agroturistice. Utilizează diverse spaţii de cazare: hanuri şi hoteluri rurale, adăposturi, sate de vacanţă, şi îmbracă forme variate de sejur, cu un spectru larg de motivaţii: de tranzit sau itinerant, cu valenţe cultural-cognitive.
Turismul rural constituie o alternativă la turismul tradiţional, clasic, desfăşurat în staţiuni şi centre turistice, precum şi la oferta turistică “standard” - de tip industrial.
Agroturismul este o formă a turismului rural, în care se utilizează pentru cazare şi servirea mesei numai în pensiunile agroturistice şi fermele agroturistice, beneficiind de un mediu nepoluat şi pitoresc, de atracţiile naturale şi de valorile cultural-istorice, de tradiţiile şi obiceiurile prezente în mediul rural.
Agroturismul este considerat un concept mai restrâns, care face referire la diferitele forme de turism legate de activităţile agricole şi/sau de amenajările agricole. Această formă particulară a turismului rural este organizată de fermieri, de obicei ca o activitate secundară, agricultura rămânând principala ocupaţie şi sursă de venit. Uneori se face distincţie şi între agroturism şi turismul la fermă, care se referă la folosirea fostelor gospodării ţărăneşti ca structuri de primire, ce pot fi închiriate turiştilor sau amenajate ca şi cluburi de sănătate.
În concluzie, sfera de turism rural include activităţile de agroturism sau de turism la fermă. Turismul rural priveşte toate formele de turism practicate în spaţiul rural: activităţi în aer liber (echitaţie, pescuit, vânătoare, plimbări pe jos sau cu bicicleta, termalism, turism de sănătate), turism de cunoaştere (biserici, cetăţi, diferite vestigii istorice), de descoperire a mediului natural (flora, fauna), de cunoaştere şi înţelegere a culturii locale (folclor, tradiţii populare), turism gastronomic.
Spaţiul rural, prin componentele sale, satisface o paletă largă de motivaţii: odihnă şi recreere, cunoaştere, cultură, practicarea sportului, cură de aer sau balneară, vânătoare şi pescuit, oferind agroturismului o arie mare de cuprindere a posibilităţilor de loisir.
În literatura de specialitate, română şi din străinătate, prin utilizarea noţiunii de agroturism, se exprimă mai bine sfera de cuprindere, adică o activitate economică complementară agriculturii într-o localitate rurală.
Prin aceasta, agroturismul este un mijloc de valorificare integrală a mediului rural cu potenţialul său agricol, turistic, uman şi tehnico-economic.
Agroturismul prezintă unele trăsături ce-l diferenţiază de turismul tradiţional, standard:
* consumul turistic se petrece în mediul rural, unde esenţiale sunt: calitatea pensiunii şi serviciilor de primire la fermieri, cunoaşterea mediului natural, uman şi cultural, precum şi originalitatea produselor turistice;
*oferta turistică este autentică, diferenţiată, multiplă în diversitatea sa, organizată şi condusă de fermieri, deci de oamenii satului;
* este o activitate economică complementară exploataţiei agricole şi nu o alternativă sau o substituţie a acesteia;
* oferă populaţiei cu venituri reduse posibilitatea de odihnă şi reconfortare, de petrecere a timpului liber din vacanţe sau weekend-uri în peisajul pitoresc al mediului rural, cu valori cultural-educative şi cu o ospitalitate specifică;
* nu necesită investiţii foarte mari pentru amenajări de infrastructură şi supra-structură turistică sau pentru alte dotări de profil;
*se evită marile aglomerări turistice de pe litoral sau din staţiunile balneare sau montane;
* este un turism în care specific este faptul că oferta este diversificată şi de mare diseminare în spaţiu. Astfel, aparent, nu aduce prejudicii prea mari mediului natural şi celui construit, dar trebuie să se ţină seama de un anumit “prag ecologic” şi “prag fizic”. Pentru ca această trăsătură să se înscrie complet în conceptul de ecoturism, trebuie avută în vedere “capacitatea de primire” a satului şi a arealului limitrof, mai ales în condiţiile unui sejur în lunile de vară (dotări, amenajări, servicii conexe, raportul cu populaţia autohtonă);
*nu este compatibil cu turismul de masă.
Agroturismul trebuie să devină o componentă a ecoturismului şi, ca atare, cele 10 principii pentru dezvoltarea durabilă a turismului, se pot aplica şi în acest caz. Aceste principii pot fi delimitate astfel:
* reducerea supraconsumului şi a risipei de resurse turistice;
*menţinerea diversităţii naturale, culturale şi sociale a spaţiului rural;
*integrarea agroturismului în planificarea şi strategia de dezvoltare naţională, regională şi mai ales, locală (dezvoltarea ofertei, promovare şi organizare, precum şi dezvoltarea infrastructurii generale şi tehnico-edilitare); de aici concluzia că prin marketingul agroturistic se influenţează integrarea activităţilor agroturistice în dezvoltarea spaţiului rural;
* sprijinirea economiilor locale în dezvoltarea socio-economică a comunităţii, dar şi în protejarea naturii şi a valorilor
* implicarea comunităţilor locale în sectorul turistic, prin sprijinirea grupurilor de iniţiativă, pentru dezvoltarea şi promovarea ofertei turistice locale, pentru protejarea mediului înconjurător şi a bunurilor culturale, de aici şi rolul organizaţiilor locale, al prestatorilor de servicii turistice, în cazul nostru, Asociaţia Sătească de Turism Rural;
*consultarea specialiştilor şi a publicului în dezvoltarea agroturismului şi a economiei locale, pentru a se evita *dezvoltarea durabilă a agroturismului trebuie susţinută prin pregătirea profesională, calificare, perfecţionare, formarea formatorilor din rândul localnicilor, pregătirea civică, sociologică adecvată;
* cercetarea şi monitorizarea activităţii de turism şi a acţiunilor de protejare şi conservare a mediului înconjurător, precum şi a resurselor turistice.
Agroturismul este o componentă a turismului rural, cu implicaţii în valorificarea resurselor locale şi în ridicarea nivelului de viaţă al locuitorilor, în dezvoltarea socio-economică a localităţii rurale şi a comunităţii, în protejarea şi conservarea mediului natural şi construit, în contextul unei activităţi economice pe principii ecologice.
Între turismul rural şi agroturism există o relaţie de la întreg la parte, agroturismul fiind una dintre componentele turismului rural. Agroturismul însă, practicându-se cu precădere în zonele cu vocaţie agricolă diversificată, în cele relativ izolate şi izolate, care impun asigurarea celor necesare traiului prin forţe proprii sau acolo unde este o specializare adâncă, creează poziţii de monopol privind producţia anumitor produse alimentare apreciate şi solicitate (regiunile pomiviticole, satele păstoreşti, delta sau alte zone piscicole).
Cultura este inclusă în mod indirect în mix-ul produsului agroturistic, datorită posibilităţilor de cunoaştere pe care acesta le oferă (cunoştinţele generale de geografie, istorie, folclor, tradiţiile şi obiceiurile cu care turiştii vor veni în contact, schimbul de informaţii privind preparatele şi produsele indigene, meşteşugurile şi instalaţiile pe care vor putea să le admire “la sursă”), agroturismul se poate constitui astfel şi într-un act de cultură.
BIBLIOGRAFIE:
1. Alecu Ioan Nicolae şi colaboratorii: “Management în agricultură„ –Ed. Ceres, Bucureşti 2000;
2. Alecu Ioan Nicolae şi colaboratorii: “Managementul exploataţiei agricole„ – Ed. Ceres, Bucureşti 2001;
3. Alecu Ioan Nicolae, Cazac Viorel : “Managementul agricol în România. Trecut, prezent şi viitor„ – Ed. Ceres, Bucureşti 2002;
4. Drăghici Manea, Arbagic Mihai: „Management general” – Ed. Agora, Călăraşi 2001;
5. Rondelli Viorica, Cojocariu Steliana: “Managementul calităţii serviciilor din turism şi industria ospitalităţii” - - Ed. THR-CG, Bucureşti 2004;
6. Stoian Elena: „Managementul calităţii în agroturism şi alimentaţie publică”, note de curs,USAMV, Bucureşti 2005
OBLIGATIILE LOCATARULUI:
1. Obligaţia de a întrebuinţa lucrul ca un bun proprietar şi potrivit destinaţiei. Conform art. 1429 alin. l C.civ., locatarul trebuie să întrebuinţeze lucrul închiriat ca un bun proprietar (culpa fiind apreciată după tipul abstract al omului diligent şi prudent - culpa levis in abstracto), numai la destinaţia determinată prin contract, iar în lipsă de stipulaţie specială, la destinaţia prezumată după circumstanţe (natura lucrului, destinaţia sa anterioară etc.). De exemplu, o casă de locuit nu va putea fi folosită pentru exercitarea comerţului sau pentru instalarea sediului unui partid politic, în schimb, dacă nu s-a prevăzut altfel în contract, considerăm că locatarul poate să exercite o profesiune liberală (de exemplu, avocat) sau chiar o meserie (de exemplu, croitor), cu condiţia să nu schimbe destinaţia imobilului (de exemplu, atelier mecanic). Simpla venire a clientelei nu are semnificaţia schimbării destinaţiei[1]. Dacă în contract se menţionează profesiunea locatarului, se poate prezuma acordul locatorului pentru exercitarea acelei profesiuni.
Pentru discuţii vz. Mazeaud, op. cit., p.920-921 nr. 1126.
Dacă locatarul nu întrebuinţează lucrul - total sau parţial - potrivit destinaţiei sau efectuează transformări neautorizate, locatorul va putea cere repunerea lucrului în starea anterioară sau rezilierea contractului cu daune-interese. Sunt însă permise - în lipsă de stipulaţie contrară în contract - lucrările de mică însemnătate care nu schimbă destinaţia lucrului, de exemplu, instalarea telefonului sau a antenei de televizor, introducerea luminii electrice sau a apei etc.. Locatorul are în schimb dreptul de a cere, la încetarea locaţiunii, repunerea lucrului în starea iniţială, iar dacă nu o cere, locatarul are dreptul la despăguburi pentru îmbunătăţirile aduse lucrului.
Obligaţia de a întrebuinţa lucrul ca un bun proprietar implică obligaţia de a întreţine lucrul în tot timpul locaţiunii în stare de întrebuinţare astfel cum a fost predat. De aici obligaţia locatarului de a efectua reparaţiile mici (numite locative, de simplă întreţinere), spre deosebire de reparaţiile capitale şi repararea degradărilor provenind din uzul normal al lucrului care sunt în sarcina locatorului. (Enumerarea reparaţiilor locative din art. 1447-1449 C.civ. nu este limitativă). Reparaţiile - indiferent de natura lor (chiar dacă sunt locative) - nu cad în sarcina locatarului dacă au fost cauzate prin vechime sau forţa majoră (art. 1448 C.civ.) ori caz fortuit şi bineînţeles, din culpa locatorului, inclusiv-viciile de construcţie. Sarcina probei incumbă locatarului. Dacă degradarea lucrului se datorează culpei locatarului, el va fi obligat să facă reparaţiile pe cheltuiala sa, chiar dacă nu sunt locative. Tot astfel, dacă întârzierea în efectuarea reparaţiilor locative provoacă stricăciuni mai importante, locatarul este obligat să facă reparaţiile necesare.
Locatarul răspunde, de asemenea, de stricăciunile şi pierderile provocate de persoanele familiei sale sau de sublocatari (art. 1434 C.civ.), prin prin "persoanele familiei" înţelegându-se nu numai membri propriu-zişi ai familiei, dar şi toate persoanele introduse de el în imobil (prepuşi, persoane tolerate, vizitatori etc.).
Toate reparaţiile privind părţile comune folosite de mai mulţi locatari sunt în sarcina proprietarului, dacă nu dovedeşte că stricăciunile sunt cauzate de unul dintre ei, de persoanele familiei sau de sublocatari.
Dacă locatarul nu efectuează reparaţiile locative, locatorul poate cere daune-interese, dar numai la încetarea locaţiunii, căci inconvenientele lipsei de întreţinere (de exemplu, zugrăveli) sunt suportate de locatar. Dacă însă neefectuarea reparaţiilor locative poate provoca deteriorarea sau chiar pieirea lucrului dat în locaţiune, locatorul poate acţiona în cursul locaţiunii, cerând efectuarea reparaţiilor în contul locatarului sau rezilierea contractului, potrivit regulilor generale.
Plata chiriei. Conform art. 1429 C.civ. locatarul trebuie să plătească preţul locaţiunii la termenele stipulate, în lipsă de stipulaţie contrară, plata se face - conform regulilor generale (art. 1104 C.civ.) - la domiciliul debitorului (fiind cherabilă, iar nu portabilă) şi în caz de pluralitate de locatari obligaţia este conjunctă (divizibilă) dacă solidaritatea sau indivizibilitatea nu rezultă din contract (art. 1041 şi 1057-1058 C.civ.).
În caz de neexecutare, locatorul poate cere, conform regulilor generale, executarea silită sau rezilierea contractului în privinţa locatarului neplatnic, beneficiind şi de privilegiul locatorului de imobile asupra mobilelor locatarului (art. 1730 pct.l C.civ. ). Iar dacă chiria urma să fie plătită cu anticipaţie şi lucrul nu s-a predat, locatorul poate invoca excepţia de neexecutare (excepţia non adimpleti contractus).
Chitanţele de plată a chiriei sunt opozabile terţilor chiar dacă nu au dată certă, iar chitanţele date fără rezervă fac să se prezume plata pentru termenele anterioare, în schimb, cesiunea sau chitanţa de plată a chiriei cu anticipaţie pe timp mai mare de 3 ani este supusă publicităţii imobiliare (art. 1394 C.civ. şi art. 21 lit. C din Legea nr.7/1996).
Dacă lucrul dat în locaţiune a fost vândut şi noul proprietar nu-1 încu-noştiinţează pe locatar, plata făcută vechiului proprietar este valabilă.
Restituirea lucrului. După încetarea locaţiunii locatarul trebuie să restituie lucrul în starea în care a fost predat conform inventarului făcut. Prin inventar trebuie să se înţeleagă orice act de constatare a stării în care s-a aflat lucrul la predare, în lipsă de inventar prezumţia este că locatarul a primit lucrul în bună stare. Prezumţia fiind relativă poate fi combătută de locatar prin dovada contrară (art. 1431 şi 1432 "comb. cu art. 1421 alin.l C.civ.).
Restituirea lucrului poate fi cerută de locator printr-o acţiune personală (ex contracţii) sau printr-o acţiune în revendicare (dacă are calitatea de proprietar). Acţiunile posesorii nu pot fi exercitate împotriva unui detentor precar (decât dacă detenţiunea locatarului a fost intervenită într-o posesiune utilă).
Locatarul nu răspunde de pieirea sau deteriorarea lucrului din cauza vechimii, forţei majore sau cazului fortuit. Dovada incumbă, potrivit regulilor generale, locatarului4 (art.l431,T43TC.civ.). Evident, locatarul nu răspunde nici de uzura normală a lucrului.
Dacă locatarul a făcut lucrări .de construcţii sau plantaţii, de devin prin accesiune proprietatea locatorului - dar fără dreptul de a cere modificarea chiriei dacă nu a rambursat cheltuielile - iar la restituire raporturile dintre părţi - în lipsă de convenţie - vor fi soluţionate potrivit art.494 C.civ., locatarul fiind considerat de rea-credinţă întrucât este un detentor precar.
Răspunderea pentru incendiu. Obligaţia de a întreţine şi a restitui lucrul în starea primită mai face răspunzător pe locatarul unei clădiri de toate pagubele pricinuite clădirii de incendiu, dacă nu va dovedi că incendiul a provenit din caz fortuit, forţă majoră sau dintr-un defect de construcţie ori prin comunicarea focului (fără greşeala sa) de la o casă vecină (art. 1435 C.civ.). S-a considerat că reglementarea cuprinsă în art. 1435 C.civ. reprezintă o aplicare a dreptului comun în materie de dovadă, în sensul că locatarul nu poate fi exonerat de răspundere decât dacă dovedeşte"distrugerea totală sau parţială a lucrului, provine din caz fortuit sau forţă majoră (deci fără culpă din partea sa).
În orice caz, spre deosebire de condiţiile din epoca adoptării Codului civil, în condiţiile de azi agravarea răspunderii locatarului pentru incendiu nu mai poate fi extinsă în baza art. 1435 deoât pentru cauza anonimă, orice cauză străină neimputabilă dovedită fiind exoneratoare de răspundere (art. 1082-1083 C.civ.).
Dacă sunt mai mulţi locatari fiecare răspunde pentru pagubele pricinuite de incendiu proporţional cu valoarea locativă a părţii din imojnlce ocupă. Deci răspunderea lor - întrucât este contractuală, iar nu delictuală - va fi conjunctă, iar nu solidară. Pentru a fi exonerat de răspundere, oricare colocatar va putea dovedi - în afara împrejurărilor prevăzute de art. 1435 C.civ. - că incendiul a izbucnit în partea ocupată de altul sau că n-a putut izbucni în partea pe care o ocupă. Iar dacă se dovedeşte că incendiul a izbucnit într-o parte comună a imobilului, care se găseşte în întreţinerea şi administrarea locatorului, toţi locatarii vor fi exoneraţi de această răspundere, căci incendiul nu a izbucnit în partea ocupată de ei.
Apărarea contra uzurpărilor. Conform art.1433 C.civ. locatarul mai este obligat de a apăra lucrul închiriat contra uzurpărilor. Prin uzurpare se înţelege orice atingere provenită de la un terţ asupra proprietăţii sau posesiunii lucrului dat în locaţiune. Dacă locatorul nu are cunoştinţă de încercarea de uzurpare, locatarul trebuie să-1 înştiinţeze în termen util pentru ca să fie în măsură să se apere contra încercării de uzurpare (astfel încât locatorul să nu piardă nici acţiunea posesorie).
Dacă locatarul neglijează să-1 informeze pe locator, el va răspunde de prejudiciul suferit de locator în urma neînştiinţării.
[1] Pentru discuţii vz. Mazeaud, op. cit., p.920-921 nr. 1126.
Pentru discuţii vz. Mazeaud, op. cit., p.920-921 nr. 1126.
Dacă locatarul nu întrebuinţează lucrul - total sau parţial - potrivit destinaţiei sau efectuează transformări neautorizate, locatorul va putea cere repunerea lucrului în starea anterioară sau rezilierea contractului cu daune-interese. Sunt însă permise - în lipsă de stipulaţie contrară în contract - lucrările de mică însemnătate care nu schimbă destinaţia lucrului, de exemplu, instalarea telefonului sau a antenei de televizor, introducerea luminii electrice sau a apei etc.. Locatorul are în schimb dreptul de a cere, la încetarea locaţiunii, repunerea lucrului în starea iniţială, iar dacă nu o cere, locatarul are dreptul la despăguburi pentru îmbunătăţirile aduse lucrului.
Obligaţia de a întrebuinţa lucrul ca un bun proprietar implică obligaţia de a întreţine lucrul în tot timpul locaţiunii în stare de întrebuinţare astfel cum a fost predat. De aici obligaţia locatarului de a efectua reparaţiile mici (numite locative, de simplă întreţinere), spre deosebire de reparaţiile capitale şi repararea degradărilor provenind din uzul normal al lucrului care sunt în sarcina locatorului. (Enumerarea reparaţiilor locative din art. 1447-1449 C.civ. nu este limitativă). Reparaţiile - indiferent de natura lor (chiar dacă sunt locative) - nu cad în sarcina locatarului dacă au fost cauzate prin vechime sau forţa majoră (art. 1448 C.civ.) ori caz fortuit şi bineînţeles, din culpa locatorului, inclusiv-viciile de construcţie. Sarcina probei incumbă locatarului. Dacă degradarea lucrului se datorează culpei locatarului, el va fi obligat să facă reparaţiile pe cheltuiala sa, chiar dacă nu sunt locative. Tot astfel, dacă întârzierea în efectuarea reparaţiilor locative provoacă stricăciuni mai importante, locatarul este obligat să facă reparaţiile necesare.
Locatarul răspunde, de asemenea, de stricăciunile şi pierderile provocate de persoanele familiei sale sau de sublocatari (art. 1434 C.civ.), prin prin "persoanele familiei" înţelegându-se nu numai membri propriu-zişi ai familiei, dar şi toate persoanele introduse de el în imobil (prepuşi, persoane tolerate, vizitatori etc.).
Toate reparaţiile privind părţile comune folosite de mai mulţi locatari sunt în sarcina proprietarului, dacă nu dovedeşte că stricăciunile sunt cauzate de unul dintre ei, de persoanele familiei sau de sublocatari.
Dacă locatarul nu efectuează reparaţiile locative, locatorul poate cere daune-interese, dar numai la încetarea locaţiunii, căci inconvenientele lipsei de întreţinere (de exemplu, zugrăveli) sunt suportate de locatar. Dacă însă neefectuarea reparaţiilor locative poate provoca deteriorarea sau chiar pieirea lucrului dat în locaţiune, locatorul poate acţiona în cursul locaţiunii, cerând efectuarea reparaţiilor în contul locatarului sau rezilierea contractului, potrivit regulilor generale.
Plata chiriei. Conform art. 1429 C.civ. locatarul trebuie să plătească preţul locaţiunii la termenele stipulate, în lipsă de stipulaţie contrară, plata se face - conform regulilor generale (art. 1104 C.civ.) - la domiciliul debitorului (fiind cherabilă, iar nu portabilă) şi în caz de pluralitate de locatari obligaţia este conjunctă (divizibilă) dacă solidaritatea sau indivizibilitatea nu rezultă din contract (art. 1041 şi 1057-1058 C.civ.).
În caz de neexecutare, locatorul poate cere, conform regulilor generale, executarea silită sau rezilierea contractului în privinţa locatarului neplatnic, beneficiind şi de privilegiul locatorului de imobile asupra mobilelor locatarului (art. 1730 pct.l C.civ. ). Iar dacă chiria urma să fie plătită cu anticipaţie şi lucrul nu s-a predat, locatorul poate invoca excepţia de neexecutare (excepţia non adimpleti contractus).
Chitanţele de plată a chiriei sunt opozabile terţilor chiar dacă nu au dată certă, iar chitanţele date fără rezervă fac să se prezume plata pentru termenele anterioare, în schimb, cesiunea sau chitanţa de plată a chiriei cu anticipaţie pe timp mai mare de 3 ani este supusă publicităţii imobiliare (art. 1394 C.civ. şi art. 21 lit. C din Legea nr.7/1996).
Dacă lucrul dat în locaţiune a fost vândut şi noul proprietar nu-1 încu-noştiinţează pe locatar, plata făcută vechiului proprietar este valabilă.
Restituirea lucrului. După încetarea locaţiunii locatarul trebuie să restituie lucrul în starea în care a fost predat conform inventarului făcut. Prin inventar trebuie să se înţeleagă orice act de constatare a stării în care s-a aflat lucrul la predare, în lipsă de inventar prezumţia este că locatarul a primit lucrul în bună stare. Prezumţia fiind relativă poate fi combătută de locatar prin dovada contrară (art. 1431 şi 1432 "comb. cu art. 1421 alin.l C.civ.).
Restituirea lucrului poate fi cerută de locator printr-o acţiune personală (ex contracţii) sau printr-o acţiune în revendicare (dacă are calitatea de proprietar). Acţiunile posesorii nu pot fi exercitate împotriva unui detentor precar (decât dacă detenţiunea locatarului a fost intervenită într-o posesiune utilă).
Locatarul nu răspunde de pieirea sau deteriorarea lucrului din cauza vechimii, forţei majore sau cazului fortuit. Dovada incumbă, potrivit regulilor generale, locatarului4 (art.l431,T43TC.civ.). Evident, locatarul nu răspunde nici de uzura normală a lucrului.
Dacă locatarul a făcut lucrări .de construcţii sau plantaţii, de devin prin accesiune proprietatea locatorului - dar fără dreptul de a cere modificarea chiriei dacă nu a rambursat cheltuielile - iar la restituire raporturile dintre părţi - în lipsă de convenţie - vor fi soluţionate potrivit art.494 C.civ., locatarul fiind considerat de rea-credinţă întrucât este un detentor precar.
Răspunderea pentru incendiu. Obligaţia de a întreţine şi a restitui lucrul în starea primită mai face răspunzător pe locatarul unei clădiri de toate pagubele pricinuite clădirii de incendiu, dacă nu va dovedi că incendiul a provenit din caz fortuit, forţă majoră sau dintr-un defect de construcţie ori prin comunicarea focului (fără greşeala sa) de la o casă vecină (art. 1435 C.civ.). S-a considerat că reglementarea cuprinsă în art. 1435 C.civ. reprezintă o aplicare a dreptului comun în materie de dovadă, în sensul că locatarul nu poate fi exonerat de răspundere decât dacă dovedeşte"distrugerea totală sau parţială a lucrului, provine din caz fortuit sau forţă majoră (deci fără culpă din partea sa).
În orice caz, spre deosebire de condiţiile din epoca adoptării Codului civil, în condiţiile de azi agravarea răspunderii locatarului pentru incendiu nu mai poate fi extinsă în baza art. 1435 deoât pentru cauza anonimă, orice cauză străină neimputabilă dovedită fiind exoneratoare de răspundere (art. 1082-1083 C.civ.).
Dacă sunt mai mulţi locatari fiecare răspunde pentru pagubele pricinuite de incendiu proporţional cu valoarea locativă a părţii din imojnlce ocupă. Deci răspunderea lor - întrucât este contractuală, iar nu delictuală - va fi conjunctă, iar nu solidară. Pentru a fi exonerat de răspundere, oricare colocatar va putea dovedi - în afara împrejurărilor prevăzute de art. 1435 C.civ. - că incendiul a izbucnit în partea ocupată de altul sau că n-a putut izbucni în partea pe care o ocupă. Iar dacă se dovedeşte că incendiul a izbucnit într-o parte comună a imobilului, care se găseşte în întreţinerea şi administrarea locatorului, toţi locatarii vor fi exoneraţi de această răspundere, căci incendiul nu a izbucnit în partea ocupată de ei.
Apărarea contra uzurpărilor. Conform art.1433 C.civ. locatarul mai este obligat de a apăra lucrul închiriat contra uzurpărilor. Prin uzurpare se înţelege orice atingere provenită de la un terţ asupra proprietăţii sau posesiunii lucrului dat în locaţiune. Dacă locatorul nu are cunoştinţă de încercarea de uzurpare, locatarul trebuie să-1 înştiinţeze în termen util pentru ca să fie în măsură să se apere contra încercării de uzurpare (astfel încât locatorul să nu piardă nici acţiunea posesorie).
Dacă locatarul neglijează să-1 informeze pe locator, el va răspunde de prejudiciul suferit de locator în urma neînştiinţării.
[1] Pentru discuţii vz. Mazeaud, op. cit., p.920-921 nr. 1126.
Obligativitate contractului între părţile contractante
Potrivit art. 969 C.civ., „Convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante". Din formularea legiutorului rezultă cu claritate două principii: obligativitatea contractului (pacta sunt servanda) şi relativitatea efectelor contractului (res inter alios acta).
Cu privire la obligativitatea contractului legal încheiat, trebuie să existe o simetrie între încheierea contractului şi modificarea ori desfiinţarea acestuia. Ca atare, una din părţile contractante nu poate, în principiu, să revoce unilateral contractul încheiat.
Contractul este rezultatul unui muttuus consensu şi, de aceea, revocarea lui trebuie să se facă pe baza unui acord (mutuus dissensu).
Există unele excepţii de la acest principiu, când este posibilă denunţarea unilaterală a contractului, „din cauze autorizate de lege" (art. 969 C.civ.). De exemplu, pot fi denunţate unilateral următoarele contracte: locaţiunea fără termen, depozitul, mandatul.
În afara cauzelor de denunţare unilaterală a contractului prevăzute de legiuitor, părţile pot insera în contract o asemenea clauză, cu excepţia contractelor care sunt, în principiu, irevocabile (de exemplu, contractul de donaţie, care se poate revoca numai în cazurile prevăzute de lege) şi cu rezerva ca această clauză de denunţare unilaterală să nu prezinte, de fapt, o condiţie pur potestativă din partea celui ce se obligă, clauza fiind nulă (art. 1010 C.civ.).
Există unele cazuri când încetarea, modificarea ori suspendarea forţei obligatorii a contractului nu depinde de voinţa părţilor. De exemplu, în cazul actelor juridice intuitu personae, efectele lor încetează prin moartea persoanei în considerarea căreia s-a încheiat actul juridic; în ipoteza apariţiei unui caz de forţă majoră, contractul se suspendă pe perioada existenţei cazului de forţă majoră.
Cu privire la obligativitatea contractului legal încheiat, trebuie să existe o simetrie între încheierea contractului şi modificarea ori desfiinţarea acestuia. Ca atare, una din părţile contractante nu poate, în principiu, să revoce unilateral contractul încheiat.
Contractul este rezultatul unui muttuus consensu şi, de aceea, revocarea lui trebuie să se facă pe baza unui acord (mutuus dissensu).
Există unele excepţii de la acest principiu, când este posibilă denunţarea unilaterală a contractului, „din cauze autorizate de lege" (art. 969 C.civ.). De exemplu, pot fi denunţate unilateral următoarele contracte: locaţiunea fără termen, depozitul, mandatul.
În afara cauzelor de denunţare unilaterală a contractului prevăzute de legiuitor, părţile pot insera în contract o asemenea clauză, cu excepţia contractelor care sunt, în principiu, irevocabile (de exemplu, contractul de donaţie, care se poate revoca numai în cazurile prevăzute de lege) şi cu rezerva ca această clauză de denunţare unilaterală să nu prezinte, de fapt, o condiţie pur potestativă din partea celui ce se obligă, clauza fiind nulă (art. 1010 C.civ.).
Există unele cazuri când încetarea, modificarea ori suspendarea forţei obligatorii a contractului nu depinde de voinţa părţilor. De exemplu, în cazul actelor juridice intuitu personae, efectele lor încetează prin moartea persoanei în considerarea căreia s-a încheiat actul juridic; în ipoteza apariţiei unui caz de forţă majoră, contractul se suspendă pe perioada existenţei cazului de forţă majoră.
Principiul libertăţii de voinţă contractuală
În principiu, încheierea oricărui contract este liberă şi, mai mult, părţile contractante pot stabili conţinutul contractului pe baza acordului de voinţă.
Libertatea voinţei juridice trebuie înţeleasă însă în limitele generale legale. Aceste limite sunt stabilite generic prin art. 5 C.civ., potrivit căruia „nu se poate deroga, prin convenţii sau dispoziţii particulare (acte juridice unilaterale) la legile care interesează ordinea publică şi bunele moravuri".
Acest text legal este completat de art. 968 C.civ., potrivit căruia „cauza este nelicită când este prohibită de legi, când este contrarie bunelor moravuri şi ordinii publice".
Aşadar, libertatea de voinţă contractuală trebuie să se manifeste atât în cadrul legal, cât şi al normelor moralei, chiar dacă aceste reguli de etică nu sunt exteriorizate în forma juridică necesară obligativităţii lor juridice.
Ordinea publică. Noţiunea de ordine publică comportă diferite aspecte: ordine publică politică, morală, socială, economică.
Prin ordine publică politică se înţelege totalitatea normelor juridice care protejează organizarea fundamentală a societăţii: statul, familia, libertăţile individuale etc. Ele se exteriorizează, adesea, prin dispoziţii penale care au ecou şi în materie contractuală (de exemplu, este interzis ca cineva să se asigure împotriva amenzilor penale).
Prin ordine publică morală se tinde a se respecta normele morale (de exemplu, este imoral contractul care are ca obiect primirea unei remuneraţii pentru persoana care a intermediat o înfiere).
Ordinea publică socială se manifestă prin ceea ce se numeşte „drept social" relativ la munca şi la securitatea socială, fiind un raport incontestabil al ştiinţei dreptului secolului al XX-lea.
Ordinea publică economică se află într-o strânsă legătură cu ordinea publică socială. Ea are două laturi: ordine publică de protecţie, destinată protejării anumitor categorii sociale cu posibilităţi economice (financiare) reduse (de exemplu, consumatori, împrumutaţi, locatari etc.) şi ordinea publică de direcţie, destinată a transmite diferitelor sisteme de activităţi deciziile statului, atunci când optează pentru un sistem dirijist (de exemplu, politica de preţuri, care se traduce prin dreptul la concurenţă, dreptul fiscal, prin care statul intervine în cadrul activităţilor comercianţilor etc.).
În strânsă legătură cu ordinea publică şi cu principiul libertăţii contractuale (autonomiei de voinţă) este şi frauda la lege.
Frauda la lege
Frauduloasă este operaţia juridică care nu este în mod direct contrară legii, dar prin care se ocoleşte legea; printr-un artificiu se ajunge la aplicarea unui alt text legal convenabil părţilor, eludându-se textul care trebuia să reglementeze acea situaţie juridică.
Termenul de fraudă comportă două aspecte: frauda la lege şi frauda intereselor sau dreptului terţilor.
Frauda la lege presupune ocolirea unor dispoziţii legale, de exemplu, dispoziţiile relative la naţionalitate, cetăţenie, prin încheierea unei căsătorii sau prin divorţ.
Frauda intereselor sau drepturilor terţilor apare atunci când, prin încheierea unui contract, se urmăreşte ca o terţă persoană să fie privată de anumite drepturi.
Pentru a exista fraudă trebuie să fie îndeplinite cumulativ două elemente:
Ø un element material - o maşinaţiune prin care se ocoleşte legea imperativă;
Ø un element intenţional - voinţa de a ocoli legea.
Aşadar, libertatea de voinţă a părţilor este un principiu unanim recunoscut de legislaţiile statelor şi, desigur, de legislaţia noastră, dar cu aceste limite care tind spre menţinerea unui echilibru social, în acest sens trebuie înţeleasă şi justiţia contractuală, atunci când, prin mijloace administrative, judiciare, se urmăreşte înlăturarea acelor clauze abuzive inserate în unele contracte, de regulă comerciale.
Libertatea voinţei juridice trebuie înţeleasă însă în limitele generale legale. Aceste limite sunt stabilite generic prin art. 5 C.civ., potrivit căruia „nu se poate deroga, prin convenţii sau dispoziţii particulare (acte juridice unilaterale) la legile care interesează ordinea publică şi bunele moravuri".
Acest text legal este completat de art. 968 C.civ., potrivit căruia „cauza este nelicită când este prohibită de legi, când este contrarie bunelor moravuri şi ordinii publice".
Aşadar, libertatea de voinţă contractuală trebuie să se manifeste atât în cadrul legal, cât şi al normelor moralei, chiar dacă aceste reguli de etică nu sunt exteriorizate în forma juridică necesară obligativităţii lor juridice.
Ordinea publică. Noţiunea de ordine publică comportă diferite aspecte: ordine publică politică, morală, socială, economică.
Prin ordine publică politică se înţelege totalitatea normelor juridice care protejează organizarea fundamentală a societăţii: statul, familia, libertăţile individuale etc. Ele se exteriorizează, adesea, prin dispoziţii penale care au ecou şi în materie contractuală (de exemplu, este interzis ca cineva să se asigure împotriva amenzilor penale).
Prin ordine publică morală se tinde a se respecta normele morale (de exemplu, este imoral contractul care are ca obiect primirea unei remuneraţii pentru persoana care a intermediat o înfiere).
Ordinea publică socială se manifestă prin ceea ce se numeşte „drept social" relativ la munca şi la securitatea socială, fiind un raport incontestabil al ştiinţei dreptului secolului al XX-lea.
Ordinea publică economică se află într-o strânsă legătură cu ordinea publică socială. Ea are două laturi: ordine publică de protecţie, destinată protejării anumitor categorii sociale cu posibilităţi economice (financiare) reduse (de exemplu, consumatori, împrumutaţi, locatari etc.) şi ordinea publică de direcţie, destinată a transmite diferitelor sisteme de activităţi deciziile statului, atunci când optează pentru un sistem dirijist (de exemplu, politica de preţuri, care se traduce prin dreptul la concurenţă, dreptul fiscal, prin care statul intervine în cadrul activităţilor comercianţilor etc.).
În strânsă legătură cu ordinea publică şi cu principiul libertăţii contractuale (autonomiei de voinţă) este şi frauda la lege.
Frauda la lege
Frauduloasă este operaţia juridică care nu este în mod direct contrară legii, dar prin care se ocoleşte legea; printr-un artificiu se ajunge la aplicarea unui alt text legal convenabil părţilor, eludându-se textul care trebuia să reglementeze acea situaţie juridică.
Termenul de fraudă comportă două aspecte: frauda la lege şi frauda intereselor sau dreptului terţilor.
Frauda la lege presupune ocolirea unor dispoziţii legale, de exemplu, dispoziţiile relative la naţionalitate, cetăţenie, prin încheierea unei căsătorii sau prin divorţ.
Frauda intereselor sau drepturilor terţilor apare atunci când, prin încheierea unui contract, se urmăreşte ca o terţă persoană să fie privată de anumite drepturi.
Pentru a exista fraudă trebuie să fie îndeplinite cumulativ două elemente:
Ø un element material - o maşinaţiune prin care se ocoleşte legea imperativă;
Ø un element intenţional - voinţa de a ocoli legea.
Aşadar, libertatea de voinţă a părţilor este un principiu unanim recunoscut de legislaţiile statelor şi, desigur, de legislaţia noastră, dar cu aceste limite care tind spre menţinerea unui echilibru social, în acest sens trebuie înţeleasă şi justiţia contractuală, atunci când, prin mijloace administrative, judiciare, se urmăreşte înlăturarea acelor clauze abuzive inserate în unele contracte, de regulă comerciale.
Guvernatori ai Moesiei în timpul anarhiei militare
ANARHIA MILITARĂ
Pentru o caracterizare generală a sec. al III-lea merită a fi menţionate cuvintele lui Christ: „În întreaga desfăşurare a istoriei romane, secolul III p. Chr. apare ca <> dintre două gigantice valuri ale mării. În timp ce forţele şi formele primei părţi a Principatului se epuizează, apar deja cele ale Antichităţii târzii, astfel încât se creează o nouă formaţiune istorică ale cărei structuri încep să devină vizibile cu adevărat doar prin considerarea atentă a premiselor lor din sec. III”.
Secolul al III-lea mai este denumit şi secolul anarhiei militare sau epoca împăraţilor soldaţi. Pe plan extern, epoca este marcată de războiul pe două fronturi: în Orient, împotriva imperiului neopersan, şi în Occident, împotriva germanicilor barbari. Se remarcă şi crearea temporară de „imperii locale” desprinse din Imperiul Roman (cele din Gallia şi Palmyra).
Se mai poate observa de asemenea şi stagnarea economiei şi comerţului, precum şi persecuţiile religioase împotriva creştinilor. Însă, cea mai mare nenorocire pentru Imperiul Roman a fost lipsa continuităţii autorităţii supreme. Secolul al II-lea a fost dominat de soldăţime şi generali. Senatul îşi pierde importanţa, primatul trecând la provincialii dunăreni, care prin ofiţerii şi soldaţii de aici ajung să joace un rol important în Imperiu.
Păturile bogate sunt lovite de împovărătoare obligaţii, în sarcina lor căzând obligaţia încasărilor fiscului, căreia comunităţile din care acestea fac parte nu îi mai pot face faţă.
Administraţia este incapabilă să facă faţă situaţiei create prin atâtea disfuncţionalităţi. Limes-ul roman, glorificat în timpul lui Hadrianus şi Antoninus Pius se dovedeşte inutil în faţa invaziilor barbare, ceea ce l-a determint pe Gallienus să formeze o armată mobilă cantonată ca rezervă în nordul Italiei.
Din punct de vedere politic, numărul împăraţilor este impresionant, 22, în afara celor care nu fuseseră recunoscuţi în tot Imperiul. Cei mai mulţi erau ofiţeri.
Cu domnia lui Maximinus Thrax se deschide perioada Anarhiei militare (235-285 p. Chr.), cea mai tristă din istoria marelui Imperiu. Toate izvoarele antice arată că Maximinus se născuse în Thracia, de unde şi numele Maximin Tracul, ce i s-a dat de către unii istorici antici şi moderni[1].
În timpul lui Gallienus, Historia Augusta aminteşte de cei 30 de tirani. Se ajunsese la o situaţie atât de confuză, încât cetăţeanul roman nu mai ştia care împărat este legitim.
Aceşti împăraţi soldaţi, deşi aflaţi în luptă pentru tron, se străduiesc să nu neglijeze apărarea Imperiului, ea fiind un factor esenţial de legitimare.
În timpul lui Gallienus, au loc schimbări majore în organizarea şi conducerea armatei. Senatorii sunt excluşi în favoarea cavalerilor de la marile comandamente militare. În materialul epigrafic, ei apar ca praefecti legionis agentes vice legati şi agentes vice praesidis pentru a păstra ficţiunea continuării prezenţei senatorilor în aceste demnităţi. El creează corpuri de cavalerie al căror comandant era cel mai puternic om după împărat.
Aurelianus măreşte numărul acestor corpuri adăugându-le corpuri de cavalerie grea, cataphracti, clibanarii. Creşte numărul germanicilor ca foederati servind în armata romană, fiind evidentă accentuarea barbarizării. Tot mai puţini cetăţeni romani servesc în armată: armata pierde legătura cu populus Romanus.
L. Domitius Aurelianus (270-275 p. Chr.) a încercat să reformuleze statutul împăratului în cadrul Statului, statut rău zdruncinat de anarhia militară. În inscripţii, Aurelianus este numit deus Aurelianus, mandatar al lui Sol Invictus pe pământ.
Primul guvernator din această perioadă – Domitius Antigonus (235-236 p. Chr.)[2], sub Maximin, este cunoscut printr-o inscripţie din Moesia Inferior ca legatus Aug. pr. p[r][3]. În titulatura împăratului apare funcţia de cos., astfel încât inscripţia poate fi datată în anul 235 p. Chr., deoarece Maximin şi-a exercitat consulatul mai întâi în anul 236 p. Chr.[4]. Despre cariera lui Domitius Antigonus, se ştie că acesta a îndeplinit următoarele funcţii: curator rei publicae Tudertinorum (cca. 217 p. Chr.), legatus legionis V Macedonicae (în 218 p. Chr.), legatus legionis XXII Primigeniae (în 220 p. Chr.), consul suffectus (în 225? P. Chr.), apoi a mai îndeplinit unele funcţii necunoscute, iar între 235-236 p. Chr., a îndeplinit funcţia de legatus Augusti pro praetore provinciae Moesiae Inferioris[5].
Numele următorului guvernator – Fl(avius) Lucilianus – apare pe un miliar descoperitpe un miliar descoperit la Carsium: „…per Fl(avium) Lucill-/ [ia] num leg(atum)/ pr(o)<
Pentru o caracterizare generală a sec. al III-lea merită a fi menţionate cuvintele lui Christ: „În întreaga desfăşurare a istoriei romane, secolul III p. Chr. apare ca <
Secolul al III-lea mai este denumit şi secolul anarhiei militare sau epoca împăraţilor soldaţi. Pe plan extern, epoca este marcată de războiul pe două fronturi: în Orient, împotriva imperiului neopersan, şi în Occident, împotriva germanicilor barbari. Se remarcă şi crearea temporară de „imperii locale” desprinse din Imperiul Roman (cele din Gallia şi Palmyra).
Se mai poate observa de asemenea şi stagnarea economiei şi comerţului, precum şi persecuţiile religioase împotriva creştinilor. Însă, cea mai mare nenorocire pentru Imperiul Roman a fost lipsa continuităţii autorităţii supreme. Secolul al II-lea a fost dominat de soldăţime şi generali. Senatul îşi pierde importanţa, primatul trecând la provincialii dunăreni, care prin ofiţerii şi soldaţii de aici ajung să joace un rol important în Imperiu.
Păturile bogate sunt lovite de împovărătoare obligaţii, în sarcina lor căzând obligaţia încasărilor fiscului, căreia comunităţile din care acestea fac parte nu îi mai pot face faţă.
Administraţia este incapabilă să facă faţă situaţiei create prin atâtea disfuncţionalităţi. Limes-ul roman, glorificat în timpul lui Hadrianus şi Antoninus Pius se dovedeşte inutil în faţa invaziilor barbare, ceea ce l-a determint pe Gallienus să formeze o armată mobilă cantonată ca rezervă în nordul Italiei.
Din punct de vedere politic, numărul împăraţilor este impresionant, 22, în afara celor care nu fuseseră recunoscuţi în tot Imperiul. Cei mai mulţi erau ofiţeri.
Cu domnia lui Maximinus Thrax se deschide perioada Anarhiei militare (235-285 p. Chr.), cea mai tristă din istoria marelui Imperiu. Toate izvoarele antice arată că Maximinus se născuse în Thracia, de unde şi numele Maximin Tracul, ce i s-a dat de către unii istorici antici şi moderni[1].
În timpul lui Gallienus, Historia Augusta aminteşte de cei 30 de tirani. Se ajunsese la o situaţie atât de confuză, încât cetăţeanul roman nu mai ştia care împărat este legitim.
Aceşti împăraţi soldaţi, deşi aflaţi în luptă pentru tron, se străduiesc să nu neglijeze apărarea Imperiului, ea fiind un factor esenţial de legitimare.
În timpul lui Gallienus, au loc schimbări majore în organizarea şi conducerea armatei. Senatorii sunt excluşi în favoarea cavalerilor de la marile comandamente militare. În materialul epigrafic, ei apar ca praefecti legionis agentes vice legati şi agentes vice praesidis pentru a păstra ficţiunea continuării prezenţei senatorilor în aceste demnităţi. El creează corpuri de cavalerie al căror comandant era cel mai puternic om după împărat.
Aurelianus măreşte numărul acestor corpuri adăugându-le corpuri de cavalerie grea, cataphracti, clibanarii. Creşte numărul germanicilor ca foederati servind în armata romană, fiind evidentă accentuarea barbarizării. Tot mai puţini cetăţeni romani servesc în armată: armata pierde legătura cu populus Romanus.
L. Domitius Aurelianus (270-275 p. Chr.) a încercat să reformuleze statutul împăratului în cadrul Statului, statut rău zdruncinat de anarhia militară. În inscripţii, Aurelianus este numit deus Aurelianus, mandatar al lui Sol Invictus pe pământ.
Primul guvernator din această perioadă – Domitius Antigonus (235-236 p. Chr.)[2], sub Maximin, este cunoscut printr-o inscripţie din Moesia Inferior ca legatus Aug. pr. p[r][3]. În titulatura împăratului apare funcţia de cos., astfel încât inscripţia poate fi datată în anul 235 p. Chr., deoarece Maximin şi-a exercitat consulatul mai întâi în anul 236 p. Chr.[4]. Despre cariera lui Domitius Antigonus, se ştie că acesta a îndeplinit următoarele funcţii: curator rei publicae Tudertinorum (cca. 217 p. Chr.), legatus legionis V Macedonicae (în 218 p. Chr.), legatus legionis XXII Primigeniae (în 220 p. Chr.), consul suffectus (în 225? P. Chr.), apoi a mai îndeplinit unele funcţii necunoscute, iar între 235-236 p. Chr., a îndeplinit funcţia de legatus Augusti pro praetore provinciae Moesiae Inferioris[5].
Numele următorului guvernator – Fl(avius) Lucilianus – apare pe un miliar descoperitpe un miliar descoperit la Carsium: „…per Fl(avium) Lucill-/ [ia] num leg(atum)/ pr(o)<
>r(aetore)…”[6], precum şi pe un alt miliar descoperit la Capidava: „…F[l(avio) Lu-]/ [c]il(l)ian(o) l[eg(ato)]/ Aug(usti) pr(o) [pr(aetore)][7]. Această inscripţie este dedicată lui Caius Iulius Verus Maximus Caesar, fiul lui Maximin Tracul şi datează din timpul guvernării lui L. Flavius Honoratus Lucillianus, din anii 236-238 p. Chr. Maximus este numit petru prima dată în documente cu titulatura de Caesar în 236 p. Chr. Se pare că Flavius Lucillianus, guvernatorul Moesiei, a pus oficial provincia sub noul regim, întâmpinând însă rezistenţă din partea armatei. Aceşti miliari atestă refacerea unor porţiuni ale drumului imperial de-a lungul Dunării, pe litoral şi din interiorul provinciei, în timpul lui Maximin. Numele întreg al lui Flavius Lucilianus, după o inscripţie din Roma, pare să fi fost L. Flavius Honoratus Lucilianus. Legaţia acestui guvernator mai este atestată prin alţi doi miliari descoperiţi la Histria: „…per fl(avium) Lucilia-/num leg(atum) pr(o) pr(aetore)”[8] şi „…mll[i] aria/ noua pon[i iusse-]/[r]u[nt per…][9]. Aceste inscripţii sporesc seria miliariilor moesice datând din zilele împăratului Maximinus. Ultimul miliar amintit menţionează epitetul triumfal Dacicus Maximus asumat de Maximinus între 236 sau 237 p. Chr. Probabil în lacuna din r. 12 trebuie restituit numele guvernatorului Fl. Lucilianus. În acest caz, inscripţia poate fi datată în anul 237 p. Chr., pentru că în prima jumătate a anului 238 p. Chr. Moesia Inferioară se număra printre provinciile răzvrătite împotriva lui Maximinus, care se întrec să-i şteargă numele de pe monumente.
Thomasson datează legaţia acestui guvernator între 236 p. Chr. (sfârşitul anului) şi 238 p. Chr.[10] iar A. Stein între 236/ 237-238 p. Chr.[11].
Primul legat al Moesiei Inferioare, sub domnia lui Gordian al III-lea, a cărui prezenţă la Dunărea de Jos e atestată prin monede emise în Marcianopolis, pare să fi fost Iulius sau Tullius Menophilus[12], între 238-240 p. Chr.[13]; pe aceste monede apare legenda up. Mhnojilou[14].
O informaţie târzie, păstrată de Petrus Patricius, arată că acest guvernator ar fi condus provincia timp de trei ani. Tullius Menophilus a venit la conducerea Moesiei Inferior după ce s-a distins în apărarea Aquileiei contra lui Maximinus. Din informaţia transmisă de Petrus Patricius aflăm că Menophilus a dus tratative cu carpii prevenind astfel atacurile lor timp de trei ani cât a condus provincia[15]. Astfel, guvernarea lui a fost plasată între 238-241 p. Chr., de către A. Stein sau între 238-240 p. Chr., cum au susţinut D. M. Pippidi şi Em. Doruţiu-Boilă.
Într-o inscripţie descoperită la Histria (datată în timpul domniei lui Gordian III), pusă cu prilejul resaturării unei clădiri de interes public ruinată de vechime, apare menţiunea unui legat din al cărui nume – distrus cu ciocanul – nu s-au păstrat decât primele litere: „…[C. Pe…, leg(ato) Aug(usti) pr(o) pr(aetore)”[16]. Legaţia acestui guvernator necunoscut poate fi situată între aceea a lui Menophilus (care a zăbovit la Dunăre până în 240 p. Chr.) şi Sab(inius?) Modestus, al cărui nume apare pe monede din Nikopolis cu chipul Tranquillinei. Există două ipoteze: fie că în cursul anului 240 p. Chr. Moesia a fost cârmuită de doi guvernatori loviţi de damnatio memoriae (unul – Iulius sau Tullius Menophilus, celălalt – C. Pe…), fie că singurul hostis publicus dintre ei e necunoscutul pomenit pe miliariile din împrejurimile Hârşovei[17].
Există posibilitatea ca Menophilus să-şi fi părăsit postul înainte de sfârşitul anului 240 p. Chr. Dacă numele acestui guvernator apare într-o dedicaţie în care Gordian e pomenit ca upatoV to a, aceasta nu înseamnă decât că în cursul anului 240 p. Chr. Menophilus se găsea încă în fruntea administraţiei Moesiei. Alte afirmaţii nu pot avea decât caracter ipotetic.
Între activitatea lui Menophilus şi aceea a lui Sab(inus) Modestus (241-244 p. Chr.)[18] trebuie să fi avut loc activitatea lui C. Pe…. Se poate susţine că această activitate trebuie să se fi întins pe mai multe luni. În prima jumătate a anului 240 p. Chr., legat al Moesiei era încă Menophilus. Se poate afirma că inscripţia amintită anterior (din Histria) datează din a doua jumătate a anului 240 p. Chr.; astfel încât sfârşitul misiunii lui Menophilus în Moesia a avut loc înainte de 10 decembrie 240 p. Chr., dată la care Gordian intra în al IV-lea an al puterii tribuniciene. Locul lui trebuie să fi fost luat de necunoscutul C. Pe…O altă concluzie care poate fi trasă analizând această inscripţie, se referă la faptul că Histria nu a putut fi pustiită în anul 238 p. Chr., dacă avem în vedere că în a doua jumătate a anului 240 p. Chr. guvernatorul Moesiei se îngrijea de refacerea unui edificiu public ruinat de vechime[19].
Mai mulţi cercetători susţin că la conducerea Moesiei Inferior după Tullius Menophilus, a urmat legatul C. Pe…(D. M. Pippidi, Thomasson). Mai puţin acceptată a fost ipoteza privind legaţia lui C. Pe… la începutul domniei lui Auirelian (270-272 p. Chr.), deoarece în acest interval pare a fi asigurată guvernarea lui Aurelius Sebastianus[20].
Legaţia acestui guvernator, C. Pe…, este atestată prin următoarele documente: doi miliari descoperiţi la Hârşova (Carsium): „…pe]-/r C. P[e…]/ leg(atum) A[ug(usti)]/ pr(o) [pr(aetore)][21] şi „…tri]-/b(unicia) pot(estate) p(atri) p(atriae) pr-/oco(n)s(uli) C. Pe/…/ leg(ato)/ Aug(usti) pr(o) pr(aetore)”[22]. Legătura dintre cei doi stâlpi miliari de la Hârşova nu este sigură, deoarece, unul, distrus pentru a face loc textului din timpul lui Diocleţian, păstrează doar numele împăratului şi prea puţin din cel al guvernatorului, iar cel de-al doilea, pe care apare fragmentar numele lui C. Pe…, nu este datat[23]. Orice lectură este posibilă: Vitrasius Pollio, C. Pe… şi Tullius Menophilus. Gr. Tocilescu completează numele guvernatorului: „C. Pe[scennius Niger], care ar fi guvernat Moesia Inferioară sub Commodus. El a fost declarat hostis publicus de către Septimius Severus şi numele lui şters de pe toate monumentele publice.
Un alt document care trebuie avut în vedere pentru legaţia lui C. Pe… în Moesia Inferior, este un stâlp miliar apărut la Hisarlăk, lângă satul Lomec: „…C. …/ leg(ato) Augusti pro/ praetore”[24], dedicat lui Gordian în anul 241 p. Chr., de un guvernator care poartă acelaşi praenomen, C.
Astfel, miliarii de la Carsium, Tomis şi Lomec, din timpul lui Gordian al III-lea, atestă în Moesia Inferior un legat cu praenomen-ul C., despre care se ştie, conform ultimului miliar amintit că activa în anul 241 p. Chr.
Acesta ar putea fi Tullius Menophilus, care a stat probabil în fruntea provinciei până în 241 p. Chr., suferind în final damnatio memoriae, urmată de ştergerea numelui de pe monumentele publice.
Coincidenţa de praenomen cu enigmaticul C. Pe… nu-l exclude din discuţie pe acesta, al cărui prezenţă în Moesia Inferior, datorită dificultăţilor de lectură, este pusă sub semnul întrebării, cel puţin în anul 240 p. Chr., dacă nu şi în cel următor, 241 p. Chr.
În urma destituirii lui Tullius Menophilus, în anul 240 p. Chr., până la venirea noului guvernator, interimatul guvernării provinciei a fost asigurat de către P. Aelius Ammonius, procurator financiar în timpul lui Gordian, considerat de unii cercetători agens vice praesidis, cum arată o inscripţie greacă din Tomis: „…Popl(ion) Ail(ion) Ammwnion tou cratis-/ton¼M(arcou) Ant(wniou) Gor-/dianou Seb(astou)¼”[25]; acesta pare a-şi fi exercitat doar atribuţiile de procurator Augusti Moesiae Inferioris[26].
Deosebit de importantă este lipsa lui C. Pe… pe monedele emise în provincie; în schimb, se cunoaşte numele lui Sab(inius?) Modestus, pe monedele din Nikopolis ad Istrum cu efigia lui Gordianus şi Tranquillina, din a doua jumătate a anului 241 p. Chr.[27], ca şi cel al lui Prosius Tertullianus, consemnat pe monedele din Marcianopolis[28].
Refacerea drumurilor în timpul lui Gordianus al III-lea, dovedită de stâlpii miliari de la Carsium, Tomis şi Lomec, pare a fi mai degrabă opera lui Tullius Menophilus, care a condus timp suficient provincia, ca să întreprindă o asemenea lucrare (238-241 p. Chr.).
Aceşti stâlpi miliari amintiţi se adaugă celorlalte mărturii epigrafice din Scythia Minor, care ilustrează refacerea provinciei după atacul carpo-gotic din anul238 p. Chr.[29].
În concluzie, numele lui C. Pe… rămâne necunoscut, până la descoperirea unor noi documente.
Sab(inius?) Modestus a guvernat în anul 241 p. Chr., când apare pe monedele din Nikopolis cu numele său, precum şi imaginea şi numele împărătesei Tranquillina. Pe unele monede apar două figuri, probabil împăratul Gordian şi soţia sa. În legenda acestor monede apare doar forma scurtă a gentiliciului său: up(ateuontoV) Vab. Modestou[30].
Legaţia lui Prosius Tertullianus este datată de către A. Stein între 241-244 p. Chr.[31]. Acest guvernator apare într-o inscripţie descoperită la Tomis: „…upateuon-/toV Prosiou Ter-/tullianou pres-/beutou…”[32]. În privinţa ridicării acestui monument, poate fi admisă ca dată, perioada imediat următoare căsătoriei perechii imperiale. V. Pârvan pune aşezarea acestui monument în legătură cu plecarea (242 p. Chr.) a lui Gordian împotriva perşilor, cu care ocazie, în drum fiind, alungă peste Dunăre goţii şi carpii, care invadaseră din nou Moesia Thracia. Dacă se admite această ipoteză a lui Pârvan, guvernatorul, prin grija căruia a fost ridicat monumentul, poate fi considerat Prosius Tertullianus.
Numele său mai apare şi pe monedele din Marcianopolis; pe aceste monede mai apar imaginea şi numele lui Gordian, sau al perechii imperiale iar pe cealaltă parte a monedelor apare legenda up. Tertullianou[33].
Următorul guvernator, […(?)C]aese(nnius) Vinius, este cunoscut dintr-o inscripţie descoperită la Tomis: „…KaisaroV M(arcou) Antwniou/ [Gordia]nou¼”[34]. Aceasta este o inscripţie onorifică pusă de un thiasos al lui Dionysos. (cultul lui Dionysos, zeu al puterii creatoare a naturii şi al vegetaţiei, îndeosebi al vinului, este bine cunoscut la Tomis).
Socotind o greşeală a lapicidului sfârşitul r. 2, (unde se citeşte clar cuvântul Antwni(n)ou ), Tocilescu atribuie inscripţia lui M. Aurelius (161-180 p. Chr.). D. M. Teodorescu susţine că monumentul a fost ridicat pentru Gordian al III-lea şi soţia sa, SabiniaTranquillina. Cum căsătoria lui Gordian cu Sabinia Tranquillina a avut loc în primăvara anului 241 p. Chr., inscripţia se plasează între 241-244 p. Chr., în nici un caz 240 p. Chr. Ţinând seama de faptul că numele împărătesei nu figura în textul iniţial şi că el a fost adăugat ulterior la un text deja stabilit şi gravat şi că această schimbare a trebuit să se facă în momentul în care ştirea căsătoriei a ajuns la Tomis, inscripţia pare a data, sub forma sa definitivă, chiar din primăvara anului 241 p. Chr., în timpul ipoteticului guvernator C]aese(nnius) Vinius.
Em. Doruţiu-Boilă susţine că în această inscripţie nu trebuie citit numele Caese(nnius) Vinius, negând existenţa acestui guvernator, propunând în schimb, pe unul dintre guvernatorii epocii, Tullius Menophilus sau C. Pe…[35].
Probabil ca prim guvernator al Moesiei Inferioare sub Philippus poate fi menţionat Severianus, în anul 244 p. Chr. El este cunoscut ca legat al celor două Moesii precum şi al Macedoniei[36].
Ca legat al Moesiei Inferioare, în timpul împăratului Philippus, mai este cunoscut de asemenea şi Prast(ina) Messallinus; monedele din Marcianopolis dovedesc legaţia sa în această provincie între anii 244-247 p. Chr.[37]. Se poate citi pe aceste monede legenda up(ateuontoV) Prast. Messalleinou iar pe cealaltă parte apare numele împăratului şi soţiei sale, Otacilia, pe alte monede – numele împăratului şi fiului său, Philippus - Kaisar şi Aug(oustoV).
La începutul anului 247 p. Chr., şi anume mai înainte de 29 august al acestui an, a avut loc ridicarea tânărului Philippus ca coregent tatălui său. Monedele lui Messalinus cuprind de asemenea şi perioada rangurilor tânărului Philippus.
Prast(ina) Messallinus este urmat la conducera Moesiei Inferior de către Ti. Cl(audius) Macrinus Pacatianus în anul 248 p. Chr.[38]. După dispariţia acestui guvernator (proclamat împărat de legiunile din Moesia şi ucis tot de ele), situaţia devine din nou nesigură la Dunărea de Jos în anul 248 p. Chr., provocată de atacul goţilor în frunte unei importante coaliţii de transdanubieni, respins de energicul consular C. Messius Q. Decius Traianus, legatul Moesiei Inferioare în anul 249 p. Chr., numit împăratde trupele victorioase[39].
Sub Decius, Moesia Inferior a fost guvernată de către P[¼] Post [¼][40]; legaţia sa în această provincie este atestată epigrafic printr-o inscripţie descoperită în Histria: „…re[stituit]/ [p]er P…/ O…/ C… Post[umino?]/ O…/ leg(ato) Aug(usti)/ [p]r(o) [pr(aetore)]”[41]. Miliarul poate fi datat (în lipsa altor elemente de titulatură) în anul 249/250 p. Chr., când guvernator al Moesiei Inferioare era P(?) sau C(?) Postuminus(?), urmat nemijlocit de C. Vibius Trebonianus Gallus, legatus Augusti pro praetore al Moesiei Inferior (250/251 p. Chr.). Ca v(ir) c(larissimus) este cunoscut dintr-o inscripţie din Perusia[42], locul său natal.
Succesorul acestuia în anul 253 p. Chr., M. Aemilius Aemilianus, guvernatorul celor două Moesii şi Pannonii, a fost proclamat împărat de către trupe (în urma succesului obţinut împotriva coaliţiei de goţi, carpi şi alţi transdanubieni), recunoscut de senat, însă ucis în acelaşi an, 253 p. Chr., în luptele pentru tron din Italia[43].
Pe baza stâlpului miliar descoperit recent în Tomis: „…ag-/ente praes(ide) pro-/vin(ciae) C. Iul(io) Victore/ …”, poate fi menţionat numele următorului guvernator, C. Iulius Victor, praeses provinciae în timpul celor doi împăraţi pentru o perioadă, care nu poate fi precizată în intervalul 254-258 p. Chr. Titlul de praeses provinciae întâlnit mai rar înainte de Septimius Severus, începe să fie folosit oficial spre sfârşitul secolului al II-lea pentru guvernatorii de rang ecvestru (procuratores), fiind însă atribuit şi celor de ordin senatorial, căpătând în cazul acestora mai târziu o difuzare mai largă, alături de cea de leg(atus) Aug(usti) pr(o) pr(aetore)[44].
Miliarium-ul descoperit recent la Topalu (jud. Constanţa) demonstrează legaţia moesică (necunoscută înainte) a guvernatorului Sallius Aristaenetus: „…sub cura Sali-/i(i) Aristaeneti/ leg(ati) Aug(usti) pr(o) pr(aetore)…”. Sallius Aristaenetus originar din partea răsăriteană a Imperiului, din Bizanţ, a primit legaţia de rang pretorian a Traciei, în vremea domniei comune a lui Valerianus şi Gallienus. Pe baza unui stâlp miliar descoperit la Serdica, nu se cunoaşte decât calitatea de legat pretorian a lui Sallius Aristaenetus, la începutul sau sfârşitul domniei lui Valerianus şi Gallienus, fără să ştim data la care a îndeplinit consulatul, ca apoi să treacă la conducerea Moesiei Inferioare, putându-se lua în considerare perioada domniei lui Gallienus singur (260-268 p. Chr.) sau cea a lui M. Aurelius Claudius (268-270 p. Chr.), până la Aurelian, când piesa a fost refolosită.
Datorită faptului că pe stâlpul de la Topalu s-a putut identifica cognomen-ul Philippus, se poate deduce că Sallius Aristaenetus a îndeplinit funcţia de legat al Moesiei Inferioare, la o dată anterioară celei menţionate mai sus.
Guvernararea lui Sallius Aristaenetus rămâne nesigură, având în vedere că miliarul de la Topalu nu oferă elemente sigure de datare. Acesta nu figurează pe monedele bătute în provincie până la Filip Arabul inclusiv, ceea ce ar pleda pentru o prezenţă a sa de scurtă durată; de asemenea, nu se poate preciza, dacă acest guvernator a suferit damnatio memoriae, întrucât numele său se distinge bine pe miliarul de la Topalu, părând mai degrabă deteriorat cu prilejul refolosirii piesei[45].
Ridicarea celor doi uzurpatori Ingenuus (guvernator şi al Pannoniei[46]) şi Regalinus, înlăturaţi pe rând (258-260 p. Chr.)[47] au creat dificultăţi în provinciile dunărene, situaţie agravată de conflictul cu perşii, când este luat prizonier chiar Valerianus (259/260 p. Chr.)[48].
Aplicarea edictului lui Gallienus (261 p. Chr.) a avut drept urmare impunerea guvernatorilor de rang ecvestru la cârma provinciilor.
În anul 258 p. Chr., legiunile din Moesia (cu asentimentul celor din Pannonia) îl numesc împărat pe guvernatorul Ingenuus, suferind, după înlăturarea acestuia, persecuţii aspre, ca şi populaţia civilă, după cum, nu peste mult timp, în anul 260 p. Chr., moesii îl susţin pe Regalinus, comandantul Illyricum-ului, înlăturat şi el urgent, ca şi celălalt uzurpator[49].
După reforma amintită, situaţia în Moesia Inferior este puţin cunoscută; doar despre unul din generalii lui Gallienus, Marcianus s-a presupus că a fost primul guvernator de rang ecvestru al Moesiei (sau Traciei)[50].
Edictul din anul 261 p. Chr., prin care interzicea accesul senatorilor în posturile înalte din armată, reformă care a dus , în provincii, la transferul de autoritate către membrii ordinului ecvestru, ar putea explica şi lipsa de date asupra guvernării Moesiei Inferioare în acest interval de timp[51].
Atacurile pustiitoare ale populaţiilor transdanubiene şi nord-pontice din anul 267 p. Chr. şi mai ales 269 p. Chr., când Tomisul (constituind chiar ţinta năvălitorilor) a rezistat datorită zidurilor solide şi vitejiei locuitorilor, au lăst urmele distrugerii în teritoriul cetăţii. Singurul miliar din timpul lui M. Aurelius Claudius, cunoscut până acum în Moesia Inferior, dovedeşte refacerea drumului din preajma metropolei Pontului Stâng. În această inscripţie din Tomis este amintitnumele guvernatorului în timpul căruia s-a efectuat lucrarea,Titius Saturninus, numit ca şi predecesorul său din vremea lui Valerianus şi Gallienus, praeses provinciae: „ Imp(eratori) Caesari/ M(arco) Aurelio Clau-/dioPio Felici/ invicto Aug(usto)/ agente praes(ide)/ prov(inciae) Tito/ Saturnino…”[52]. Pe baza acestui miliar, este sigură prezenţa lui Titius Saturninus, praeses provinciae în anii 268-270 p. Chr sau poate numai la începutul acestui interval, având în vedere lipsa de date din inscripţia tomitană privind consulatul şi puterea tribuniciană a lui M. Aurelius Claudius.
Tot în Moesia Inferior, pe un miliar descoperit la Ruse (Sexaginta Prista), datat în anul 270 p. Chr. (pe baza absenţei consulatului din titulatura împăratului Aurelian), se poate observa numele martelat al unui leg. Aug. pr. pr.[53].
Întrucât Titius Saturninus îşi desfăşoară activitatea tocmai în această perioadă de schimbări, chiar dacă legati Augusti pro praetore Moesiae Inferioris au fost toţi consulari, (cel puţin până la Gallienus), este greu de spus în ce măsură trebuie căutat guvernatorul amintit printre aceştia din urmă. Este cunoscut un Saturninus, consul ordinarius, alături de Gallienus (învestit consul pentru a VI- a oară) în anul 264 p. Chr., despre care nu se ştie dacă a fost numit ulterior, în timpul lui Claudius al II-lea, guvernator în Moesia Inferior, cu atât mai mult cu cât, după edictul lui Gallienus, sunt întâlniţi numai în mod sporadic legaţi de ordinul senatorial[54].
Nici unul din personajele cu numele Saturninus, cunoscute în epocă, nu pare a se identifica cu guvernatorul din Tomis. Mult mai probabilă este apartenenţa lui Titius Saturninus la ordinul ecvestru, fapt dovedit pentru guvernatorii care-i urmează la conducerea Moesiei Inferioare, printre care se află M. Aur(elius) Sebastianus, Silvius Silvianus v(ir) p(erfectissimus) praeses pr(ovinciae) Moesiae Inferioris, şi AureliusDizo, plasaţi ipotetic între anii 284-302 p. Chr. (cognomen-ul tracic al ultimului guvernator, demonstrează avansarea unor elemente locale la conducerea provinciei)[55].
M. Aur(elius) Sebastianus este numit într-o inscripţie din Discoduraterae: „[up]a[te]uwn [thV] epa[reiaV] odia[shm]otatoV”[56].
Legaţia acestuia este asigurată pentru anii 270-271 p. Chr; pe toate monumentele, care atestă numele lui Aureliu Sebastianus, Aurelian poartă titlul de Germanicus, primit din 270-271 p. Chr., dar nici unul din epitetele triumfale obţinute în anii următori. În inscripţia descoperită la Mangalia[57], cu numele martelat al unui guvernator al Moesiei, Aurelian apare ca restitutor patriae („…[r]estitutori patri[ae]…”), titlu pe care l-a luat din 274 p. Chr. Acest legat nu poate fi deci identic cu Aurelius Sebastianus[58].
Tomisul îţi păstrează calitatea de metropolă, tomitanii având mijloacele necesare (chiar şi în perioada dificilă a anarhiei militare), să reconstruiască porţiuni din importantul drum al litoralului, cu sprijinul permanent al guvernatorilor provinciei, care îşi aveau sediul tot aici.
Se poate avea în vedere, în acest sens, o inscripţie tomitană, din anii 285-292 p. Chr.: „…C(aio) Aur(elio) F[irminiano] v(iro) p(erfectissimo)/ [devo]tissimo n[umini Aug(ustorum)]/ [ci]vitas [Tomitanorum fec(it)][59]. Analizând această inscripţie, C. Aurelius Firminianus, „v(ir) p(erfectissimus) dux limitis prov(inciae) Scyt(hiae)[60], sprijină cu mână militară, capitala provinciei să repare porţile cetăţii de reşedinţă a guvernatorului[61].
[1] D. Tudor, op. cit., p. 236.
[2] Thomasson, op. cit., col. 143, nr. 129.
[3] CIL, III, 14 429.
[4] A. Stein, op. cit., p. 97.
[5] Géza Alföldy, Die Legionslegaten, …, p. 53.
[6] CIL, III, 7605 = ISM, V, 97.
[7] ISM, V, 20.
[8] ISM, I, 321.
[9] ISM, I, 320.
[10] Thomasson, op. cit., col. 143, nr. 130.
[11] A. Stein, op. cit., p. 97.
[12] D. M. Pippidi, op. cit., p. 473.
[13] Em. Doruţiu-Boilă, Über, …, p. 404.
[14] A. Stein, op. cit., p. 98.
[15] M. Bărbulescu, Contribuţii, …,p. 128.
[16] ISM, I, 168.
[17] A. Stein, op. cit., p. 100.
[18] Thomasson, op. cit., col. 144, nr. 133.
[19] D. M. Pippidi, op. cit., p. 479.
[20] Em. Doruţiu-Boilă, op. cit., p. 405.
[21] CIL, III,7606 = ISM, V, 98 a.
[22] CIL, III, 7607 = ISM, V, 99.
[23] M. Bărbulescu, op. cit., p. 130.
[24] CIL, III, 14 430.
[25] ISM, II, 106 (72).
[26] A. Stein, op. cit., p. 115.
[27] Thomasson, op. cit., col. 144, nr. 133.
[28] A. Stein, op. cit., p. 101.
[29] M. Bărbulescu, op. cit., p. 132.
[30] A. Stein, op. cit., p. 100-101.
[31] Ibidem, p. 101.
[32] ISM, II, 108 (74).
[33] A. Stein, op. cit., p. 101.
[34] ISM, II, 107 (73).
[35] Em. Doruţiu-Boilă, op. cit., p. 403-404.
[36] A. Stein, op. cit., p. 102.
[37] Thomasson, op. cit., col. 145, nr. 138.
[38] A. Stein, op. cit., p. 102.
[39] M. Bărbulescu, Un nou guvernator, …,p. 204.
[40] Thomasson, op. cit., col. 145, nr. 141.
[41] CIL, III, 12 515 = ISM, I, 322.
[42] CIL, XI, 1927.
[43] M. Bărbulescu, Contribuţii, …, p. 134.
[44] Ibidem, p. 135.
[45]Idem, Un nou guvernator, …,p. 197-206.
[46] A. Stein, op. cit., p. 105.
[47] B. E. Thomasson, op. cit., col. 145-146, nr. 144-145.
[48] M. Bărbulescu, op. cit., p. 204.
[49] Idem, Contribuţii,… , p. 135.
[50] Thomasson, op. cit., col. 146, nr. 146.
[51] M. Bărbulescu, op. cit., p. 138.
[52] Ibidem, p. 136.
[53] CIL, III, 14 460.
[54] Emilia Doruţiu-Boilă, op. cit., p. 408.
[55] M. Bărbulescu, op. cit., p. 139.
[56] IGB, II, 734.
[57] CIL, III, 7586.
[58] Em. Doruţiu-Boilă, op. cit., p. 405-406.
[59] Al. Barnea, op. cit, p. 155, 195-196.
[60] Ibidem, p. 210.
[61] M. Bărbulescu, op. cit., p. 140.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
