Eutanasia d.p.d.v religios

Eutanasia, cuvânt grecesc, semnifică la origine starea sufletească şi morală a muribundului de a se apropia de moarte şi de a primi cu deplină linişte şi seninătate, o „moarte frumoasă”. Eutanasia semnifică străduinţa medicului, răsărită din compasiune faţă de fiinţa umană , de a uşura muribundului cât mai mult părăsirea vieţii pământeşti printr-o potrivită aşezare a trupului, prin îndepărtarea tulburărilor exterioare, prin alinarea durerilor cu anestezie, prin narcotice, toate de natură să ridice moralul şi să-i suprime durerile[1].
Astăzi, termenul „eutanasie “ şi-a extins sensul original şi însuşi susţinătorii ei nu mai sunt de acord în privinţa delimitării cuprinsului acestei noţiuni, astfel există :
• Eutanasia pură – transpunerea în stare de insensibilitate a unui individ uman aflat în faţa morţii, administrându-i-se narcotice, substanţe saporifice, fără intenţia uciderii nemijlocite, dar cu posibilitatea destul de accentuată să producă acest efect mortal .
• Eutanasia - în sens restrâns, prin care se înţelege administrarea unei substanţe provocatoare de moarte celor grav bolnavi şi anume la cerere proprie.
• Eutanasia- în sens larg, prin care se înţelege înlăturarea în forma nedureroasă a acelora pentru care viaţa proprie n-ar mai avea nici un sens şi valoare şi care în plus, ar fi numai o sarcină pentru cei din jurul lor: alienaţii, schilozii şi cei care reprezintă o primejdie pentru vigoarea unui neam.
Comună pare a fi tuturor eutanasistilor numai la referirea la existenţa unor boli incurabile şi la lipsa de durere a uciderii săvârşite prin eutanasie, deoarece scopul acesteia ar fi numai înlăturarea vieţii fără sens şi a chinurilor morţii, înlesnind o moarte liniştită, cu aparenţă binefăcătoare. Dar eutanasia înseamnă ucidere şi deci nu poate fi aprobată, oricâte idei umanitare s-ar invoca pentru justificarea ei. Aprobarea eutanasiei, în ultimă analiză, înseamnă negarea credinţei în Dumnezeu şi ignorarea demnităţii credinciosului şi a rostului vieţii pământeşti[2].
În cuvintele şi faptele Mântuitorului nu aflăm nici cel mai neînsemnat indiciu în favoarea eutanasiei, exceptând,bineînţeles,interpretări forţate impuse anumitor texte scripturistice. Grija permanentă a Mântuitorului de cei obijduiţi şi bolnavi, vindecarea bolnavilor şi învierea din morţi a lui Lazăr sunt argumente împotriva eutanasiei şi nu pentru ea. Pe bolnavul care zăcea şi suferea de 38 de ani, Mântuitorul îl întreabă : „ Vrei să fii sănătos? “ şi-l vindecă, nu-l ucide pentru a-l scăpa de suferinţe, cum ar fi trebuit să se facă după concepţiile eutanasiştilor. După morala propovăduită de Mântuitorul nici cele mai grele suferinţe nu îndreptăţesc distrugerea vieţii, căci orice clipă a ei, dacă pare fără sens pentru viaţa pământească, preţuieşte mult, chiar foarte mult sub aspect moral pentru viaţa de dincolo, putând prilejui creştinului căinţa pentru păcatele sale. Pentru acest cuvânt şi Mântuitorul ne învaţă să ne ducem cu răbdare greutăţile vieţii, suportând orice suferinţă cu deplină încredere în milostivirea divină.
2. Uciderea sufletească înseamnă pildă rea, prin vorbe şi fapte necuviincioase prin care se dă aproapelui pricină de a se abate din calea bună şi de a păcătui, ceea ce îi aduce moarte sufletului, după cuvântul Sfintei Scripturi, care zice: „ Păcatul, odată săvârşit, odrăsleşte moarte” (Iac.1,15). Cu privire la aceasta ,Mântuitorul spune : „ Iar celui ce-i va fi piatră de poticnire unuia dintre aceşti mici , care cred în Mine, mai bine i-ar fi dacă şi-ar lega de gât o piatră de moară şi s-ar arunca în mare “( Mc.9,42).
Tot uciderea sufletească înseamnă : pizma, mânia, clevetirea şi ura aproapelui, căci „Tot cel ce-şi urăşte fratele e ucigaş de oameni “ ( I In.3,15)[3]. Orice patimă duce mai întâi la depărtarea sufletului de Dumnezeu şi o dată cu sinuciderea sufletească, omul ajunge treptat şi la sinuciderea trupului, într-un fel sau altul, precum sunt : beţivii, lacomii, leneşii şi desfrânaţii. Ucigaşii spirituali sunt deci şi toţi ereticii şi sectarii, care răstălmăcind şi falsificând Sfintele Scripturi „spre a lor pierzanie “ ( II Ptr.3,16), amăgesc oamenii cu vorbe mieroase şi făgăduinţe iluzorii ( Apoc.19,20; 20,10).
„Dacă prin omor se nimiceşte dreptul la viaţă al individului la aceeaşi măsură este distrus şi dreptul la viaţă al societăţii, pentru că orice societate trăieşte şi-şi îndeplineşte înalta sa chemare prin individ şi în folosul indivizilor. De aceea, porunca „să nu ucizi “, apărând viaţa individului care este cununa creaţiei, apăra şi viaţa socială, fără de care viaţa îşi pierde valoarea şi este lipsită de istorie”[4].
[1] Iorgu D.Ivan, Eutanasia, bunele moravuri , Bucureşti , 1937,p.45.
[2] O.Bucevschi, Eutanasia în „Prinos Î..P.S. Patriarh Nicodim “, Bucureşti, 1946, p .113-117.
[3] Catehism,Învăţătură de credinţă ortodoxă…, p.407
[4] Pr.prof. D. Staniloae, art.cit, p.84.