Notiune generală de contract civil

Noţiune. Etimologic,termenul de „contract” provine din latinescul contrahere[1] şi este definit de legiuitor în art.942 C.civ., text potrivit căruia contractul reprezintă acordul de voinţă dintre două sau mai multe persoane prin care se nasc, se modifică sau se sting drepturi şi obligaţii.
În dreptul românesc, termenul de contract este echivalent cu cel de convenţie, concluzie care rezultă indubitabil din exprimarea folosită de legiuitor. Astfel, titlul III din Codul civil este denumit „Despre contracte sau convenţii".[2]
În dreptul francez, termenul „contract" a fost folosit iniţial pentru a desemna acordul de voinţă creator de obligaţii numai în cazurile expres arătate de legiuitor într-una din următoarele forme: verbală, scrisă sau remiterea obiectului contractului; numai patru categorii de contracte au fost numite consensuale: vânzarea, încheierea, mandatul şi societatea.
Jurisprudenţa franceză nu tratează în toate cazurile convenţia de asistenţă ca un contract, fiind, astfel, la limita quasicontractului şi delictului.[3]
În dreptul englez, noţiunea de contract se bazează pe faptul exe­cutării obligaţiilor, şi nu pe voinţa de a contracta. Formarea contractu­lui depinde de ceea ce părţile au făcut, şi nu de ceea ce au gândit.
Dreptul englez prezintă contractul ca o afacere şi rareori ca acord de voinţă care să se bazeze pe încredere.[4]
În dreptul american contemporan, contractul este privit ca un instrument de schimburi economice, distingându-se două varietăţi: „contractul clasic", care presupune negocieri prealabile şi efectele sale sunt instantanee (de exemplu, cumpărarea unui produs de consumaţie), şi „contractul relaţional", care are o mare importanţă economică şi socială, încheierea sa fiind precedată de lungi tratative, negocieri vizând un număr considerabil de persoane, fiind renegociabil.[5]
În dreptul român, faţă de exprimarea folosită de legiuitor, con­siderăm că noţiunea de contract cuprinde gama diversificată a acor­durilor de voinţă prin care se nasc, se modifică ori se sting drepturi şi obligaţii.[6]
Trebuie să deosebim contractele de simplele acte de complezenţă, de curtoazie, care nu produc efecte juridice deşi sunt exteriorizate sub forma contractelor (de exemplu, invitaţia făcută de o persoană, acceptată de cel căruia i se adresează, de a viziona împreună un spectacol, ori sfatul medical dat de medic unui amic etc.).
De asemenea, există unele contracte care - deşi nu sunt obliga­torii - totuşi nu sunt lipsite de toate efectele juridice, fie pe motivul că seamănă cu un contract (angajamentele de onoare, „gentlemen's agreements" în dreptul internaţional public), fie că reprezintă un acord de principiu între părţi, urmând a se purta tratative, negocieri legate de conţinut.

Clasificarea contractelor
Relaţiile interumane dau naştere unei diversităţi de contracte care se pot clasifica în funcţie de următoarele criterii:
a) După tipul de contract sau în funcţie de faptul dacă sunt sau nu nominalizate de către legiuitor, contractele se grupează în două categorii: contracte numite şi contracte nenumite.
Contractele numite sunt cele prevăzute şi reglementate de lege. De exemplu: vânzarea-cumpărarea, mandatul, comisionul, încheierea etc.
Contractele nenumite sunt acelea pe care legiuitorul nu le nominalizează ca tipuri de contracte distincte. Părţile, de comun acord, pot găsi diferite variante de exteriorizare a voinţei lor de a contracta.
Contractele nenumite se pot grupa în două categorii: contracte complexe şi contracte sui-generis.
Contractele complexe conţin unele elemente ale contractelor numite; de exemplu, contractul încheiat cu hotelierul îmbină atât trăsăturile închirierii de lucruri (camera) şi de servicii (personalul), cât şi trăsăturile contractului de depozit pentru bunurile lăsate în cameră.
Contractele sui-generis nu se aseamănă cu nici un contract numit şi, ca atare, nu-i putem da calificarea unui contract numit.
b) în funcţie de conţinutul lor, contractele se pot clasifica în: contracte sinalagmatice (bilaterale) şi contracte unilaterale.
Contractele sinalagmatice (bilaterale) sunt acele contracte în care există obligaţii reciproce, deci pentru ambele părţi. Intre presta­ţiile părţilor există o interdependenţă, aşa încât fiecare parte are atât calitatea de creditor, cât şi cea de debitor (art. 943 C.civ.).
În cazul contractelor unilaterale există obligaţii doar pentru o singură parte (art. 944 C.civ.). De exemplu, contractul de depozit cu titlu gratuit sau împrumutul fără dobândă. Obligaţiile există doar pentru depozitar, în primul caz, şi pentru împrumutat, în cel de-al doilea caz.
c) în funcţie de interesul (scopul) material urmărit de părţi, contractele se clasifică în două categorii: contracte cu titlu oneros şi contracte cu titlu gratuit
Atunci când părţile urmăresc o reciprocitate de prestaţii, un avantaj material, contractul este cu titlu oneros (de exemplu, contractul de vânzare-cumpărare).
Dimpotrivă, dacă un contract procură un avantaj patrimonial celeilalte părţi, fără să obţină un contraechivalent, contractul este cu titlu gratuit (de exemplu, contractul de donaţie).
Distincţia dintre contractele cu titlu oneros şi contractele cu titlu gratuit se ataşează celeilalte clasificări analizată deja (contracte sinalagmatice şi unilaterale).
Un contract cu titlu oneros poate fi, sinalagmatic (vânzarea-cumpărarea), ori unilateral (împrumutul cu dobândă), după cum un contract cu titlu gratuit poate fi unilateral (donaţia) sau sinalagmatic (donaţia cu sarcini).
Contractele cu titlu oneros se divid în două categorii: contracte comutative şi contracte aleatorii.
Contractele comutative sunt acelea în care părţile cunosc exis­tenţa şi întinderea prestaţiilor încă din momentul realizării acordului de voinţă (de exemplu, contractul de vânzare-cumpărare).
Contractele aleatorii sunt acele contracte în care întinderea prestaţiilor (a unei prestaţii) este incertă pentru că ea depinde de hazard, de un eveniment viitor şi nesigur că se va produce.
Contractele cu titlu gratuit se clasifică, la rândul lor, în două categorii: contracte dezinteresate şi liberalităţi.
În cazul contractelor dezinteresate se urmăreşte a se face un serviciu cuiva fără a exista o modificare de patrimonii (de exemplu, mandatul gratuit, împrumutul fără dobândă etc.).
În situaţia liberalităţilor se produce în mod evident o modificare de patrimonii, în sensul micşorării (diminuării) patrimoniului persoanei care face liberalitatea şi măririi corespunzătoare a patrimoniului celui gratificat (de exemplu, contractul de donaţie).
d) După modul de formare, contractele de divid în trei categorii: contracte consensuale, contracte solemneşi contracte reale.
Contractele consensuale sunt acele contracte care se încheie prin simplul acord de voinţă al părţilor (solo consensu), fără să fie nevoie de o anumită formă pentru perfectarea lor.
Contractele solemne sunt acele contracte care au nevoie de o anumită formă pentru validitatea lor. De regulă, această formă este aceea a înscrisului autentic, înscris cerut ad validitatem (ad solemnitatem), şi nu ad probationem. Astfel, sunt contracte solemne: contractul de vânzare-cumpărare de terenuri, contractul de donaţie, contractul de ipotecă etc.
Contractele reale sunt acele contracte care se încheie în mod valabil din momentul remiterii materiale a bunului ce face obiectul contractelor respective. Deci, în acest caz, nu este suficient acordul de voinţă şi eventual o anumită formă, ci şi predarea efectivă a bunului. Astfel, sunt considerate contracte reale: împrumutul, depozitul, gajul etc.
e) După modul de executare, contractele se împart în două categorii: contracte cu executare imediată şi contracte cu executare succesivă.
Contractele cu executare imediată se caracterizează prin faptul că executarea prestaţiilor se face într-un singur moment, la o singură dată.
Contractele cu executare succesivă se execută treptat, la diferite termene sau chiar continuu (de exemplu, contractul de furnizare de energie electrică are un caracter continuu; contractul de locaţiune etc.).
f) In funcţie de calitatea părţilor contractante, contractele se pot clasifica în două categorii: contracte intuitu personae şi contracte încheiate pe baza calităţii de consumator.
Un contract este calificat ca intuitu personae atunci când formarea sau executarea lui depinde de persoana contractantă.
Consumatorul participă la viaţa economică prin intermediul asociaţiilor de consumatori care încheie câteodată acorduri colective pentru a beneficia de o procedură colectivă necesară apărării intere­selor în faţa instanţelor de judecată.
g) În sfârşit, în funcţie de corelaţia existentă între ele, contractele se pot clasifica în două categorii: principale şi accesorii.
Contractele principale au o existenţă de sine stătătoare, iar re­zultatul se realizează numai de către părţilor contractante (de exemplu, contractul de vânzare-cumpărare).
Contractele accesorii presupun existenţa unui alt raport juridic pe care-1 completează; de exemplu, contractele prin care se constituie anumite garanţii (ipoteca, gajul) pentru creditor. Desfiinţarea con­tractului principal are drept consecinţă încetarea efectelor contractului accesoriu, conform regulii accesorium sequitur principale.
Încheierea contractului începe cu propunerea de a contracta, numită ofertă sau policitaţiune. Ea reprezintă mai mult decât o promisiune de a contracta (care este un antecontract).
Ceea ce distinge oferta de a contracta este faptul că oferta trebuie să îndeplinească anumite condiţii:
* în primul rând, ea trebuie să fie fermă, ceea ce înseamnă că ofertantul nu are posibilitatea de a o modifica sau retracta.
* în al doilea rând, oferta trebuie să fi precisă şi completă, deci să cuprindă toate elementele esenţiale contractului.
* în al treilea rând, oferta trebuie să fie neechivocă, să exprime intenţia ofertantului de a contracta. De exemplu, o marfa expusă în vitrină fără preţ poate conduce la concluzia că este un model şi nicidecum un obiect de vânzare.
* în al patrulea rând, oferta trebuie să fie manifestare de voinţă reală, serioasă, conştientă şi cu intenţia de a angaja din punct de vedere juridic. De altfel, această condiţie se realizează, în măsura în care sunt îndeplinite celelalte prevederi.
Oferta poate fi expresă sau tacită, în scris sau verbal, după cum ea poate fi adresată publicului sau unei persoane determinate.
Dacă oferta este cu termen, ea trebuie menţinută în limita termenului respectiv. Termenul poate fi stabilit expres, în mod precis, dar el poate rezulta implicit din natura contractului şi din timpul necesar de gândire şi de acceptare de către destinatar, termen numit termen rezonabil.
Oferta poate fi revocată, în principiu, atât timp cât ea nu a ajuns la destinatar.
Este necesar a fi făcute următoarele precizări: Dacă oferta este fără termen şi adresată publicului, ofertantul o poate revoca.
Dacă oferta este adresată unei persoane determinate, ea trebuie să fie menţinută într-un termen rezonabil necesar examinării acesteia de către destinatar. Nerespectarea acestei obligaţii are drept consecinţă sancţionarea ofertantului, prin obligarea lui la plata daunelor-interese destinatarului ofertei.
În situaţia în care oferta este cu termen, ofertantul are obligaţia de a o menţine până la îndeplinirea termenului respectiv. Dacă oferta este revocată intempestiv, ofertantul va răspunde delictual faţă de destinatarul ei.
[1] A trage(a suporta) împreună, a se reuni.
[2] În literatura juridică se face distincţie între contract şi convenţie, considerându-se că noţiunea de convenţie este mult mai cuprinzătoare, referindu-se atât la naşterea, cât şi la transmiterea ori stingerea obligaţiilor, în timp ce noţiunea de contract vizează numai naşterea şi transmiterea unor drepturi şi obligaţii (în acest sens, T.R. Popescu şi P. Anca, Teoria generală a obligaţiilor, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, p. 21). Această distincţie se bazează pe art. 1101 C.civ. francez, potrivit căruia contractul este o convenţie prin care se nasc obligaţii.
[3] Ph.Malaurie,I.Aznes, Leş obligations, 2 ed., Paris, 1990, p.191.
[4] D. Talion et D. Harri, Le contract aujourd'hui, comparaison franco-anglaises, L.G.D.J., 1987,p.18.

[5] G. Rouhete, C.R. de Mac Neil, The new social contract, Clunet, 1983.
[6] C.Stănescu, C.Bârsan, Drept civil,Teoria generală a obligaţiilor, Editura All, Bucureşti, 1997 p.18.