MIŞCAREA LEGIONARĂ ŞI MONARHIA

˝Despărţirea˝ lui Corneliu Zelea-Codreanu de mentorul său A.C. Cuza îşi are originea în metodele diferite de acţiune politică preconizate de cei doi. Dacă A.C. Cuza opta pentru varianta parlamentară a luptei antisemite, Corneliu Zelea-Codreanu nu avea încredere în instituţia legislativă considerând-o sterilă. Metodele violente uzate de Corneliu Zelea-Codreanu şi grupul său fuseseră dezavuate de ˝bătrânii Ligii˝ refractari la încadrarea formaţiunii în tipare paramilitare.
O altă explicaţie a scindării o dă un oponent al lui Corneliu Zelea-Codreanu, fostul legionar Mihai Stelescu într-o scrisoare deschisă adresată acestuia: ˝ …când te-ai separat de profesorul Cuza ai spus lumii că te separi pe chestiuni de principii. Realitatea este că nu ai reuşit să te alegi deputat de Putna cu ocazia primelor alegeri la care a participat L.A.N.C. Mai mult, anumite certuri familiale, între familia ta şi a profesorului A.C. Cuza au adus schisma dogmatică. Şi, în plus, ambiţia ta deşartă. Pentru Corneliu Zelea-Codreanu, A.C. Cuza era ˝strălucitor şi de neînvins în fundamentarea teoretică a antisemitismului˝, dar ˝neîndemânatec, naiv ca un copil, incapabil de organizare.˝
Corneliu Zelea-Codreanu şi-a adunat vechii camarazi şi în seara zilei de 24 iunie 1927, a emis ordinul de zi numărul 1, în care a proclamat înfiinţarea Legiunii Arhanghelul Mihail. Actul constituirii suna astfel: ˝Astăzi, vineri, 24 iunie 1927 (Sf. Ioan Botezătorul), ora zece seara, se înfiinţează <> sub conducerea mea. Să vină în aceste rânduri cel ce crede nelimitat. Să rămână în afară cel ce are îndoieli. Fixez ca şef al gărzii de la icoană pe Radu Mironovici.
Pornită de la o icoană a Arhanghelului Mihail şi sub ocrotirea ei,aceasta îl inspirase în 1923 în timpul detenţiei de la închisoarea Văcăreşti când Corneliu Zelea-Codreanu căpătase credinţa că Arhanghelul Mihail îl va ajuta să reuşească în ceea ce avea să întreprindă, noua formaţiune nu avea nici un program politic. Pornind de la concepţia că „ţara se fărâmiţează nu din lipsa unor programe, ci din cauza lipsei de bărbaţi care să le pună în aplicare (…) iar sarcina importantă nu este de a elabora programe ci de a crea oameni, un nou tip de om.˝
Scopul mişcării era precizat de Corneliu Zelea-Codreanu astfel: ˝intima noastră stare sufletească din care s-a născut Legiunea a fost acesta: nu ne interesa dacă vom birui, dacă vom cădea înfrânţi, sau dacă vom muri. Scopul nostru era altul: de a merge înainte uniţi. Mergând împreună, uniţi, cu Dumnezeu înainte şi cu dreptatea neamului românesc, orice soartă ne-ar fi dăruită, înfrângerea sau moartea, ea va fi binecuvântată şi va da roade pentru neamul nostru. Sunt înfrângeri şi sunt morţi care trezesc un neam la viaţă, după cum sunt şi biruinţe dintre acelea care-l adorm.˝
Relatând despre idealurile legiunii Corneliu Zelea-Codreanu nota că acestea se caracterizau prin: credinţă în Dumnezeu, încredere în misiune, dragoste între cei ce s-au unit şi cântec. Misiunea lor consta în a dărui un nou suflet poporului românesc. În mistica naţionalistă ce impregna mişcarea Corneliu Zelea-Codreanu distingea trei unităţi diferite: individul, colectivitatea naţională actuală şi naţiunea.
Dintre acestea trei, cel mai important rol îl avea naţiunea care reprezenta ˝entitatea istorică a cărei viaţă se prelungeşte pe multe secole, cu rădăcini în trecut şi cu un viitor nesfârşit în faţă˝.
În istoriografia străină Legiunea avea să fie apreciată drept ˝cea mai originală şi mai mistică dintre mişcările fascizante din perioada ˝interbelică˝, având un fundament în esenţă religios, legionarii fiind ˝cruciaţi veniţi din alt secol˝.
Redeşteptând virtuţile eroice legionare trebuiau să pornească la luptă într-un spirit de jertfă nelimitată, hotărâţi să moară sau să biruie. Deviza mişcării era preluată de la Seneca: ˝cine ştie să moară nu va fi rob niciodată˝.
Înfiinţarea legiunii nu a trezit interesul presei, cu excepţia cele cuziste care nota ironic într-una din publicaţiile sale: ˝D-l Codreanu şi câţiva amici de-ai lui, nu mai mişcă, ci au format o nouă <> sub numele de Legiunea Arhanghelul Mihail. Această <> ne inspiră o sinceră compătimire. O mică parte a fostei studenţimi se retrage pentru a se închina la icoane.
Dureroasă decadenţă. Să-i păzească Dumnezeu, ca prin mania lor religioasă, să nu ajungă la balamuc! Ce <> aţi fost voi, cei ce vă numiţi <>, când după prima luptă pierdută, vă retrageţi în stupidul misticism medieval. Unde e însufleţirea voastră trâmbiţată cu atâta reclamă! Înregistrăm dezertarea voastră şi o denunţăm tării întregi. O încercare de reconciliere a lui Corneliu Zelea-Codreanu cu A.C. Cuza a avut loc în august 1927, dar tentativa a eşuat datorită intransigenţei lui A.C. Cuza.
Aderenţa foarte redusă la organizaţia lui Corneliu Zelea-Codreanu, puţin cunoscută, avea să îl facă pe acesta să noteze la sfârşitul primului an de existenţă că ˝… eram cu doi sau trei mai mulţi decât în prima zi˝. Cu toate acestea entuziasmul nu l-a părăsit. De aceea îşi va concentra întregul efort asupra grupului ce l-a urmat din primele zile căutând să-l educe în sensul ideilor sale; crearea unui curent de mase era imposibilă fără cadre destinate să le organizeze şi să le conducă.
La 8 noiembrie 1927 primii legionari, grupul întemeietorilor, aveau să depună jurământul de credinţă faţă de organizaţie, în urma căruia primeau ˝săcuşorul cu pământ˝ adunat din locurile ˝sfinte˝ ale ţării, unde se dăduseră bătălii eroice ale ˝Neamului˝, având rol de talisman. Acest ritual avea menirea de a întări coeziunea între legionari şi a crezului naţionalist. Operaţiunea de constituire unor noi cuiburi avea să continue.
Fără a fi un element original - acest mod de organizare era practicat şi de către comunişti – structura organizaţională bazată pe cuiburi a dat posibilitatea membrilor primului cuib condus de Corneliu Zelea-Codreanu să recruteze noi membri. Iniţiatorul fiecărui cuib devenea automat liderul său, iar în timp, odată cu sporirea popularităţii şi a creşterii aderenţei s-a dezvoltat o reţea ierarhică organizată pe sate, judeţe, regiuni, provincii. Corneliu Zelea-Codreanu avea să concluzioneze că sistemul funcţionează, că organizaţia ia amploare, că prinde cu deosebire în rândul tineretului.
Acesta era reprezentat în majoritate de membrii ˝Frăţiilor de Cruce˝, organizaţie creată de Corneliu Zelea-Codreanu în 1923 cu rol de a organiza tinerii după principii morale. Apelul la elevii de liceu se făcuse, în ultimă instanţă şi datorită pierderii centrelor universitare.
Ruptura de L.A.N.C. îl privase pe Corneliu Zelea-Codreanu de masa studenţească aflată sub influenţa Ligii şi îl determinase, deşi sediul organizaţiei sale se afla la Iaşi, să caute sprijin în zonele de sud ale Moldovei, şi către Transilvania unde evreii erau mai puţini iar antisemitismul mai puţin prezent. Fără a renunţa la studenţi încearcă în 1928 subordonarea Uniunii Naţionale a Studenţilor Creştini Români (UNSCR), cât şi continuarea atragerii elevilor de liceu în „Frăţiile de cruce˝.
În vara anului 1929 Corneliu Zelea-Codreanu va organiza două marşuri legionare cu scop educativ la Galaţi, nucleu a Legiunii şi Focşani cu scopul de a ˝dezvolta voinţa, de a accepta viaţa grea şi de a impune fiecărui participant obligaţia de a fi neînduplecat cu sine însuşi, de a nu cădea sub povara efortului, pentru dezvoltarea simţului responsabilităţii şi al supunerii faţă de hotărârea ˝Căpitanului˝.
Acest termen nu desemna un grad, Corneliu Zelea-Codreanu nu absolvise şcoala militară de ofiţeri ci prin postura lor de luptători, de ˝haiduci˝, fusese numit astfel la iniţiativă lui Ion Banea şi acceptat ca lider al Legiunii. Marşurile menţionate erau o modalitate de a da tineretului ˝o educaţie sănătoasă şi de al sustrage influenţelor negative.˝ În ˝Pentru legionari˝, Corneliu Zelea-Codreanu afirma că îşi pregătea camarazii ˝prin marşuri lungi, încărcaţi de poveri, executate prin ploaie, vânt, căldură tropicală sau noroaie, şi în cadenţă şi aliniere, cu ore întregi de interdicţie a vorbirii.
Prin viaţa aspră, dormind în pădure şi mâncând simplu. Prin obligaţia de a fi severi cu ei înşişi, în toate privinţele, începând de la ţinută şi gesturi.
Prin crearea de obstacole pe care ei erau obligaţi a le învinge, escaladând stânci, trecând ape. Obiectivul urmărit era acela de a-le inocula sentimentul de învingător, a-i obişnui să trăiască în grup şi unitate.˝ Cu aceste prilejuri Codreanu a decis experimentarea pedepsei legionare care consta, de regulă, în aplicarea unor lovituri pe care cel vinovat trebuia să le accepte fără comentarii.
Peste ani un membru al Legiunii avea să noteze ˝disciplina în mişcarea legionară era una liber consimţită; cel care nu se putea conforma era liber să plece sau să accepte anumite sancţiuni care mergeau până la excluderea din organizaţie; disciplina forţată, obligaţia de a executa tot ce se ordona – nesubordonarea ducea la care mergeau până la suprimare – a fost inventată de unii legionari pentru a-si scuza propriile greşeli şi abateri de la lege.˝
Apreciind că după doi ani şi jumătate de la întemeiere reuşise să câştige un număr suficient de aderenţi, Corneliu Zelea-Codreanu va iniţia ˝păşirea în mase˝ respectiv o primă întrunire electorală. Aceasta avea rolul de a verifica puterea de penetrare a ideilor legionare în rândurile ţărănimii. Interzicerea de către autorităţi a desfăşurării mitingului electoral de la Târg-Bereşti în judeţul Covurlui - motivat de absenţa autorizaţiei din partea Ministerului de Interne, va determina un ˝turneu˝ pe valea Horincii a legionarilor.
Mergând din sat în sat, oprindu-se în curţile bisericilor unde rostea rugăciuni şi înălţau imnuri de slavă lui Dumnezeu, legionarii aveau să stârnească curiozitate în rândul populaţiei. Corneliu Zelea-Codreanu îşi va forma acum un discurs întemeiat pe o profundă temelie teologică, mesianică pe care îl va folosi şi în viitoarele marşuri propagandistice.
Discursul său era exaltat, mesianic şi patetic, reflectând un naţionalism de natură religioasă: ˝Să ne unim cu toţii, bărbaţi şi femei, să ne croim nouă şi neamului nostru altă soartă. Se apropie ceasul de înviere şi de mântuire românească. Cel ce va crede, cel ce va lupta şi suferi va fi răsplătit şi binecuvântat neamul acesta. Vremuri noi bat la porţile noastre! O lume cu suflet sterp şi uscat moare şi alta se naşte: a acelora cu sufletul plin de credinţă. În lumea această nouă, fiecare îşi va avea locul său, nu după şcoală, nu după inteligenţă, ci în primul rând după credinţa şi după caracterul său˝. Fundamentul ortodox constituie sursa principală a gândirii legionare. Ea are o componentă iraţională, metafizică şi radicală, subliniată şi de deviza ˝purificaţi prin moarte˝.
Corneliu Zelea-Codreanu le cere românilor să acceadă la statutul de ˝popor ales˝ prin sacrificiul de sine să se mântuiască prin jertfă. El se consideră un iniţiat, un maestru spiritual asemănător cu Ignaţiu de Layola. Profeţeşte ˝apocalipsa lumii vechi˝ şi o întrevede pe cea viitoare, îndemnând şi îndrumând neamul românesc spre izbăvire, prin credinţă şi caracter.
În această lume Legiunea urmează să aibă o funcţie formativă a voinţelor şi a temperamentelor. Pentru ca românii la olaltă să-şi îndeplinească ˝menirea hărăzită de Dumnezeu˝. Ideologia legionară nu este, nu poate fi comparabilă cu cea a partidelor tradiţionale, pentru că ea refuză raţionalitatea minimală presupusă de o ideologie.
De fapt principiile fundamentale legionare nici nu erau cristalizate. Raţionalităţi politice şi programului de acţiune al partidelor politice Corneliu Zelea-Codreanu îi opunea ideea creării unui om nou.
Naţionalismul codrenist punea accentul pe ˝locul românilor în România˝, în sensul ca aceştia să fie că mai bine reprezentaţi în toate instituţiile statului, acest naţionalism reprezentând o faţă a antisemitismului care apela la metoda restricţionistă pe lini economică, politică, culturală respectiv refuzul acceptării ˝naţiei jidoveşti, produs de amestecătură, străină de cultura pământului, trăim pretutindeni, suprapusă celorlalte popoare, din exploatarea muncii lor productive, parazitar; incapabilă să-şi creeze cultura ei proprie.˝
Agitaţia stârnită in rândul ţărănimii, pe care Corneliu Zelea-Codreanu nu i-a tratat niciodată cu indiferenţă, i-a dovedit eficienţa metodei electorale. La sfârşitul anului în zilele de 26-27 decembrie va urma un marş de propagandă în Transilvania.
La începutul anului 1930 atenţia lui Corneliu Zelea-Codreanu va fi îndreptată asupra Basarabiei, provincie unită cu România în 1918 , unde se afla o minoritate evreiască puternică. După unire evreii deveniseră cetăţeni români beneficiind de toate avantajele şi dezavantajele acestei situaţii. Dacă evreii din Transilvani ˝campioni ai maghiarizării˝ îşi ˝îndulciseră˝ opoziţia faţă de eforturile administraţiei româneşti de a româniza oraşele, în Basarabia lucrurile stăteau cu totul diferit.
Evreii de aici aveau o situaţie economică mult superioară ţărănimii române; cu toate acestea ei erau înclinaţi în timpul crizei economice să învinovăţească statul şi guvernul român de proastă administrare şi de incapacitatea soluţionării problemelor economice. Cu toate eforturile autorităţilor române de a româniza oraşele prin diferite acţiuni culturale, evreii căutau să apară, în raport cu cetăţenii români autohtoni, ca o populaţie distinctă, cu alte ideologii, tendinţe şi aspiraţii, dintre care unele potrivnice statului român.
În Basarabia existau 366 de sinagogi şi case de rugăciune, şcoli cu predare în ebraică şi idiş; se constituise o organizaţie sionistă ˝He Haluţ˝ cât şi o organizaţie sportivă ˝Maccaby˝, care conform informaţiilor agenţilor de siguranţă români pregătea tineretul evreiesc pentru rezistenţă, agitaţie şi chiar luptă împotriva populaţiei creştine, în timp ce Liga Culturală Evreiască, sub aspectul unei instituţii de cultură, ascundea ideii, planuri şi acţiuni subversive, de inspiraţie bolşevică sub conducerea Moscovei, fiind supravegheată de organele de poliţie. Manifestaţiile de natură naţionalistă întreprinse de unii studenţi ai L.A.N.C. se soldaseră cu agresarea lor de către evreii, cu insulte şi ameninţări de genul „Jos România! Plecaţi din Basarabia cu Ferdinand al vostru că altfel vă dăm noi afară.˝
În viziunea lui Corneliu Zelea-Codreanu Basarabia constituia provincia de unde venea ˝primejdia cea mare a puhoiului evreiesc şi a mişcării comuniste˝, dar şi locul de unde se putea recruta noi aderenţi pentru Legiune. Campania în Basarabia, printre ţăranii români de acolo va avea loc în ianuarie 1930 când, după o nouă deplasare pe valea Horincii, legionarii trec în Basarabia, la Cahul.
Porniţi să răspândească ˝lumina crucii izbăvitoare de neam˝ Corneliu Zelea-Codreanu şi camarazii săi vor fi opriţi de forţele de ordine din intenţia lor de a ţine o întrunire publică. Sub pretextul lipsei autorizaţiei ministeriale legionarii vor fi obligaţi să părăsească oraşul, fapt ce va trezi reacţia orgolioasă a lui Corneliu Zelea-Codreanu. La 3 februarie 1930 are loc la Cahul o nouă întrunire, de această dată autorizată pentru a evita orice conflict cu autorităţile. Scenografie e impresionantă: legionarii purtau cruci albe cusute pe piept, deplasându-se călare şi pe jos, în frunte cu drapele păreau desprinşi din poveşti.
Scenografia şi mesajul discursurilor au dat roade; influenţând imaginaţia ţăranilor, legiunea îşi va afla aici aderenţi. Declaraţia lui Corneliu Zelea-Codreanu în faţa a aproximativ 5000 de oameni va afirma hotărârea mişcării sale de a lupta împotriva curentului comunist şi a celui evreiesc de a colinda satele şi de a asculta păsurile şi durerile creştinilor a avut urmări benefice pentru legiune. Populaţia românească din Basarabia a început să se înscrie în organizaţie, să alcătuiască cuiburi, să ia parte la întrunirile mişcării în care se anunţau intenţiile ei de a alunga din ţară evreii, de a pedepsi îmbogăţiţii din bani publici şi de a salva ţara.
Succesul legionar în Basarabia profitase de efectele negative ale crizei economice. Spiritele în rândurile ţărănimii fiind extrem de agitate. După cum se arăta într-un raport al organelor de ordine, la acesta contribuia mult ˝faptul că toate satele sunt acoperite de păienjenişul cămătarilor, care profitând de recolta anilor în curs au început urmăririle contra debitorilor săi.
Preţul scăzut al grânelor şi lipsa oricărei mişcări în comerţul cu cereale, iar pe de altă parte scumpetea produselor de manufactură şi a altor mărfuri orăşeneşti împiedicând aprovizionarea satului, dau loc la inevitabile ciocniri individuale care ameninţă să devină mişcări de mase cu consecinţe inerente unor astfel de stări de lucruri.
Creaţie exclusivă a lui Corneliu Zelea-Codreanu, acest personaj plin de pasiune politico-religioasă, Legiunea Arhanghelul Mihail, prin titlu şi închegare reprezenta o alcătuire spirituală cu un caracter profund creştin ortodox, care milita pentru transformarea României după concepte morale, de îndepărtare a pseudo-democraţiei corupătoare şi imorale. Având rol exclusiv de educaţie Legiunea Arhanghelul Mihail nu se putea implica în viaţa politică.
De aceea în ideea combaterii ideilor comuniste reprezentate în spaţiul Basarabean ale căror propagatori erau evreii, Corneliu Zelea-Codreanu lansează, în primăvara anului 1930 un Apel de unire către tinerimea româna, din toate societăţile şi din toate grupările politice în scopul înfiinţării unei organizaţii naţionale anticomunista în care să intre şi Legiunea Arhanghelul Mihail. Apelul lui Corneliu Zelea-Codreanu nu a avut rezonanţa dorită, tinerii care făceau parte din alte grupări politice preferând să rămână deoparte.
Astfel că Garda de Fier, noua formaţiune anticomunistă era redusă doar la Legiune şi la legionari. Cele două sfârşesc prin a se suprapune, Garda de Fier devenind varianta politică a Legiunii Arhanghelul Mihail. Organizarea Gărzii anunţa intenţia participării la alegerile parlamentare pentru care s-a adoptat şi un semn electoral, crucea inspirată din gratiile închisorii. Vara anului 1930 va fi plină de evenimente pentru Garda de Fier; Corneliu Zelea-Codreanu a plănuit un marş anticomunist în Basarabia, dar care va fi interzis – deşi într-o primă fază guvernul autorizase deplasarea-în urma protestelor organizaţiilor evreieşti internaţionale cât şi a presei filosemite româneşti.
Atentatul comis de un tânăr macedonean, Gheorghe Beza asupra secretarului de stat Constantin Angelescu, la 31 iulie 1930 generat, de nemulţumirea coloniştilor macedoneni din Dobrogea Nouă faţă de legea reglementării populaţiei şi a pământului avea să implice Garda de Fier şi pe Corneliu Zelea-Codreanu.
Arestat în urma descoperirii la studentul macedonean a unor manifeste gardiste, eliberat şi apoi reîncarcerat, urmare a solidarizării cu macedonenii, Corneliu Zelea-Codreanu va fi judecat şi achitat după ce făcuse o lună şi jumătate de închisoare. În urma acestui proces, în care făcuse din cauza macedoneană un ideal al naţiunii române în Gardă se vor „înrola” studenţii macedoneni, unul dintre ei, Sterie Ciumetti, devenind secretarul său. La 8 noiembrie 1930 Corneliu Zelea-Codreanu avea să inaugureze sediul central al Gărzii de Fier în Bucureşti, marcând mutarea organizaţiei sale din provincie în capitală, dovadă a evoluţiei ascendente a acestuia.
Extinderea Gărzii avea să trezească reacţie presei filosemite îngrijorată de excesele antisemite manifestate în ţară, dovadă evidentă a crizei economice prin care trecea ţara şi a faptului că evreii erau făcuţi ˝ţapi ispăşitori˝. Chiar şi unii oameni politici au luat atitudine faţă de ceea ce condamnau a fi ˝metodele teroriste˝ gardiste: incendierea Borşei şi atentatul împotriva secretarului de stat Constantin Angelescu.
Atentatul eşuat împotriva lui Emil Socor, directorul ziarului ˝Adevărul˝ de către un legionar, Constantin Dumitrescu, fost condamnat în evenimentele de la Borşa avea să trezească reacţia guvernului. Pe fondul unei campanii de presă antigardiste şi a acuzaţiilor de antisemitism aduse guvernului la 11 ianuarie 1931 guvernul Naţional Ţărănist va adopta un Jurnal al Consiliului de Miniştri prin care Legiunea Arhanghelul Mihail şi Garda de Fier erau scoase în afara legii şi interzise.
Cu organizaţiile scoase în afara legii, pentru a-şi materializa participarea la alegerile parlamentare Corneliu Zelea-Codreanu va întemeia, legal de această dată, o formaţiune politică care îi va purta numele. Gruparea ˝Corneliu Zelea-Codreanu˝ nu va prinde însă în mase. Depunând cu ocazia alegerilor din iunie 1931 candidaturi în 36 de judeţe, nu vor obţine decât 33783 de voturi, adică 1,05% şi nici un deputat. Aceste alegeri organizate de către un guvern condus de Nicolae Iorga se desfăşuraseră intr-o atmosferă de violenţă şi fraudă electorală.
Pentru partidele politice chemate la guvernare obstrucţia propagandei electorale a rivalilor politici, falsificarea alegerilor, împiedicarea ţăranilor de a vota prin evocarea contaminării unor sate cu boli contagioase şi instituirea carantinei sub paza jandarmilor sub interdicţia de a părăsi satele nu era o problemă, devenind chiar o tradiţie.
Descrierea alegerilor din vara lui 1931 o face omul politic Grigore Gafencu: ˝Şi a venit apoi cealaltă înfăţişare a Orientului: mai grozavă decât năvălirea tătarilor sau invazia lăcustelor, a venit ziua de alegeri; de alegeri aşa cum sunt înţelese şi practicate de români de administraţia română, de armata română, de armata română, de magistraţii români. A fost o urgie absurdă şi barbară dezlănţuită de sus în jos peste o populaţie paşnică şi liniştită... .S-au arestat delegaţii şi candidaţii, s-au furat urne şi cărţile de alegător, s-au bătut mai ales, s-au schingiuit şi snopit sub ciomege sute şi mii de alegători. Îngrozită, populaţia se ascundea în pădure.˝ În august 1931 aveau să se desfăşoare alegeri parlamentare parţiale în judeţului Neamţ.
Apariţia acestui loc vacant îl va determina pe Corneliu Zelea-Codreanu să candideze, candidatura ce se vroia, pe de o poarte, un test de verificare a popularităţii formaţiunii sale politice, iar pe de alta, o intrare în legalitate pentru a anula acuzaţiile de terorism şi subversiune.
În campania electorală, Corneliu Zelea-Codreanu va uza de un nou tip de propagandă diferit de cel cu care erau obişnuiţi alegătorii: echipe de tineri străbăteau sate şi oraşele, ajutau ţăranii la muncile agricole, participau la dansurile şi balurile organizate în zilele de sărbătoare, cântau dumineca în biserici. Extrem de populară, propaganda sa avea să-i aducă victoria şi locul de deputat în Parlament.
În prima sa luare de cuvânt în forul legislativ, Corneliu Zelea-Codreanu se va manifesta ca ˝reprezentant al generaţiei tinere ce vine˝, ˝al plugărimii care prin mine vă pune la zid˝, vorbeşte de ˝Dumnezeu, rege, familie, proprietate şi armată˝, ca despre crezuri ale formaţiunii sale politice. ˝Prezice˝ vizionar că ˝dacă va continua starea de fapt din România va duce la pieirea poporului român, aidoma pieilor roşii din America de Nord.˝; relatează despre viaţa zbuciumată şi dificilă a tineretului intelectual din ţară care ˝într-o bună zi or să-şi ia traista în băţ să plece în altă ţară, pe alte meleaguri˝.
Ca simbol al cruntei mizerii în care se zbătea ţărănimea, va pune pe banca ministerială, demonstrativ, intr-o cutie luxoasă câteva bucăţi de pâine neagra, de asemenea, îşi expune ideile faţă de politica europeană: ˝vedeţi bine că întreaga opinie publică di Europa se îndreaptă către extreme…în ce mă priveşte, orientarea noastră, dacă este să alegem între două extreme, suntem între cei care cred că soarele va răsări nu de la Moscova ci de la Roma.
Cu ocazia manifestaţiilor greviste de la Atelierele Griviţa din februarie 1932 avea să declare: ˝Mie şi oamenilor de bun simţ nu ne este frică de comunism şi nici de bolşevism. De altceva ne e frică: anume că muncitorii din aceste ateliere nu au ce mânca. Le e foame. Trebuie să li se satisfacă aceste două nevoi: foamea şi setea de dreptate˝.
Cu toată intrarea în legalitate, formaţiunea sa politică cunoscută mai mult sub denumirea Garda de Fier, avea să fie privită cu ostilitate de primul-ministru Nicolae Iorga, care avea opinii foarte proaste despre Corneliu Zelea-Codreanu. Şeful guvernului va iniţia, cu concursul lui Constantin Argetoianu, ministru de interne, dizolvarea Gărzii de Fier în martie 1932. Reacţia lui Codreanu va fi vehementă în parlament unde va declara: „Zile de urgie şi primejdie nu ne mai pot lăsa indiferenţi, ci ne poruncesc, în numele pământului şi al veacului, să ne înrolăm în cea mai formidabilă gardă de fier….
De acum toate eforturile noastre se vor îndrepta spre identificarea marilor prigonitori. Iar după ce ne vom fi completat şi noi cazierele noastre atunci să ştie că vor avea să înfrunte cea mai apocaliptică vigoare, pornită pe viaţă şi pe moarte.˝ Corneliu Zelea-Codreanu nu era un bun orator şi nici un parlamentar obişnuit cu subtilităţile politice. O va recunoaşte chiar el. Discursul său la mesajul tronului este un prilej de a face un rechizitoriu partidelor politice. ˝Poporul nu iubeşte partidele politice˝ tună el, aruncând în obrazul colegilor lui parlamentari toate fraudele rămase fără sancţiuni, mizeria din ţară, crimele.
Când, citind la sfârşit o listă în care sunt divulgate sumele cu care liderii unor formaţiuni politice ar fi fost cumpărate de ˝finanţa iudaică˝ declanşează un scandal. Este întrerupt, huiduit, fluierat, apostrofat cu expresii gen: ˝…te-ai spălat pe mâini de sângele lui Manciu? Criminalule!˝, ˝La ocnă! La puşcărie, nu la tribuna parlamentului.˝
Codreanu cere, pentru toţi „manipulatorii frauduloşi ai banului public pedeapsa cu moartea în totală contradicţie cu principiile iubirii creştine şi îşi afirmă preferinţa pentru un regim de autoritate: ˝Noi aşteptăm un alt regim, un alt sistem. Să se desfiinţeze aceste democraţii sterile…să se înlocuiască prin comandă. Să se pună capăt existenţei falimentare a statului democratic, întemeiat pe ideologia perimată a revoluţiei franceze.˝
Noua dizolvare din martie 1932 a Gărzii de Fier nu va împiedica mişcarea să trimită în Parlament, in cadrul altor alegeri parţiale desfăşurate în judeţul Tutova în aprilie 1932 a tatălui acestuia, Ion Zelea-Codreanu ce va fi validat în ultima şedinţă a Parlamentului, dizolvat odată cu demisia guvernului Iorga. La alegerile generale parlamentare din iulie 1932 gruparea lui Corneliu Zelea-Codreanu, aflată în continuă creştere, va obţine 73000 de voturi, trimiţând în parlament 5 deputaţi, fiind cel mai mare succes electoral al său de până atunci. Ascendenţa sa politică face ca să i se alăture o serie de intelectuali.
Unul dintre reprezentanţii naţional ortodoxismului, Nichifor Crainic, director al ziarului ˝Calendarul˝ va aduce în cadrul mişcării legionare grupul de intelectuali de la revista ˝Axa˝, reprezentaţi de Victor Vojen, Alex Constant, Vasile Marin şi Mihail Polihroniade. Considerându-l pe Corneliu Zelea-Codreanu reprezentant al unui naţionalism constructiv, N. Crainic va încerca să subordoneze propriei sale viziuni mişcarea legionară.
Despre influenţa sa acesta avea să noteze: ˝În anii <> când mişcarea se inspira din precepte creştine ea n-a săvârşit absolut nici un act de violenţă şi a răspuns cu cântece la toate atacurile nejustificate ale poliţiei.
În ţară, legionarii nu ţineau discursuri, ci construiau, făceau cărămidă, zideau, îndiguiau, munceau pe ogoare. Acest soi de politică, adică muncă învăluită în cântec, înfuria pe politicieni, ale căror minciuni nu mai orânduiau în popor, şi furia lor se exprima prin violenţa poliţiei şi a jandarmeriei.˝
În vara anului 1933 Corneliu Zelea-Codreanu creează ˝Echipa Morţii˝, alcătuită din cei mai fideli legionari, având rol de propagandă scop pentru care se deplasau în sate. De asemenea, o altă iniţiativă codrenistă a reprezentat-o digul de la Vişani din judeţul Buzău care nu s-a finalizat dată fiind intervenţia autorităţilor.
Reacţia tot mai violentă a forţelor de ordine în urma indicaţiilor date de guvern este rezultatul transformărilor politice survenite în Europa la începutul anului 1933. În ianuarie 1933 în Germania ajungea la putere un regim de extremă dreapta al cărui lider era noul cancelar Adolf Hitler. De asemenea într-o altă serie de state la putere se aflau regimuri fasciste: este cazul Italiei, al Ungariei şi Spaniei.
Existau, în majoritatea statelor, formaţiuni politice având la bază o ideologie xenofobă, rasistă, antisemită. Această stare de fapt, cât şi utilizarea asasinatului politic ca mijloc de preluare a puterii a determinat reacţie puterilor democratice ale Europei respectiv Franţa şi Anglia cât şi a organizaţiilor mondiale semite care au cerut limitarea şi chiar interzicerea formaţiunilor politice de extremă dreapta. Căderea guvernului Vaida Voievod avea să aducă la putere Partidul Naţional Liberal, regele Carol al II-lea încredinţându-i preşedinţia Consiliului de Miniştri lui I. G. Duca.
Acesta, în cursul unei vizite în Franţa răspunzând îngrijorării tot mai accentuate a autorităţilor franceze în legătură cu propaganda antidemocratică a Gărzii de Fier şi a pronunţării lui Corneliu Zelea-Codreanu pentru schimbarea alianţelor politice ale României şi-a asumat sarcina lichidării Gărzii de Fier în timpul mandatului său. Venit la putere, guvernul I.G. Duca fixează alegerile pentru ziua de 20 decembrie 1933. Corneliu Zelea-Codreanu va iniţia o mare ofensivă urmărind ca în urma alegerilor ˝fiecare judeţ să aibă în Parlament un legionar.˝
Guvernul liberal era însă decis să reprime Garda de Fier. Astfel în toamna anului 1933 agitaţiile studenţeşti din cadrul Universităţii din Iaşi duc la conflicte cu autorităţile publice culminând cu utilizarea armatei ca forţă de represiune. În apărarea lor faţă de agresiunile militarilor studenţii utilizau des stratagemă lui ˝Trăiască Regele!˝ când soldaţii se opreau din ˝exerciţiul funcţiunii˝ ca să prezinte arma pentru ˝onor˝. Pentru a-şi desfăşura manifestaţiile studenţii utilizau un alt tertip, străbătând străzile în timp ce cântau imnul regal.
Măsurile dure au dus la primii morţi legionari. Prin uzul de armă şi utilizarea armatei guvernul căuta să arate pericolul pe care o reprezenta Garda de Fier. Problema violenţelor provocate de gardişti avea să fie luată în discuţie în şedinţa Consiliului de Miniştri din 9 decembrie 1933 în urma căreia prin Jurnalul adopta se hotăra dizolvarea grupării politice ˝denumite la început Legiunea Arhanghelul Mihail iar azi Garda de Fier˝. Decizia dizolvării avea să fie criticată de partidele politice din opoziţie.
Presa avertiza la rândul său asupra consecinţelor fiind de aşteptat reacţie dură a unui tineret care ˝nu ştia ce-i teama şi care nu rabdă să fie pălmuit˝ . Dizolvarea aduce cu sine şi percheziţii la sediile legionare, confiscări de materiale propagandistice, cât şi arestarea şi încarcerarea unei părţi din căpeteniile legionare.
Mai mult listele depuse în 68 de judeţe din cele 71 ale ţării au fost anulate, Gărzii de Fier interzicându-i-se participarea în alegeri. După alegerile electorale în care PNL a triumfat, legionarii au început să fie eliberaţi, celor eliberaţi cerându-li-se declaraţii de desolidarizare cu Garda de Fier.
Avertismentul presei avea să fie curând transpus în practică. La 29 decembrie 1933 , după ce s-a prezentat la rege în audienţă pentru a-i prezenta rezultatele alegerilor, pe peronul Gării Sinaia primul ministru, I.G. Duca, avea să fie asasinat de către trei legionari.
Crima avea să fie urmată de represiunea liberală a guvernului Tătărescu. Căutat pentru a fi arestat, liderul Gărzii de Fier nu avea să fie găsit, el ascunzându-se la o rudă a Elenei Lupescu, metresa regală, ceea ce nu exclude un posibil amestec al Regelui Carol al II-lea în acest asasinat. Pe de o parte moartea lui Duca îi dădea o satisfacţie pentru refuzul liberal de a-l accepta ca rege din 1930, pe de alta, prin aceasta găsise modalitatea de a dizolva Garda de Fier.
Atentatul comis de cei trei legionari, respectiv Nicolae Constantinescu, Ion Caranica şi Doru Belimace a adus în prim plan ideea complotului iniţiat de către Corneliu Zelea-Codreanu. În acest sens au fost arestate şi încarcerate toate căpeteniile legionare. Procesul asasinilor lui Duca şi a Mişcării legionare avea să se desfăşoare în primăvara anului 1934, în luna martie. La proces avea să apară şi Corneliu Zelea-Codreanu. Susţinându-şi nevinovăţia, acesta a fost scos împreună cu ceilalţi capi legionari de sub acuzaţia de complot.
Procesul s-a judecat fără presiuni din partea guvernului liberal, şi a palatului regal, şi s-a finalizat cu condamnarea celor trei asasini la muncă silnică pe viaţă. Deşi implicată într-o crimă monstruoasă ,mişcarea legionară era privită cu simpatie. În loc să aducă anularea, dizolvarea dusese la fortificarea ei. Dovadă că la 29 aprilie 1934, Corneliu Zelea-Codreanu avea să fie în cadrul unei manifestaţii studenţeşti obiectul simpatiei acestora.
De altfel şi în cadrul procesului mişcării legionare, printre legionarii închişi se manifesta cultul lui Codreanu: ˝Căpitanul ea o dogmă, un zeu, o existenţă supranaturală…adoraţia pentru el ne stingea chiar setea de informaţie. Nu se poate să nu fie bine <> acolo unde este! El lucrează nu doarme. El va rândui astfel ca într-o bună zi toţi să iasă biruitori din puşcărie…firea lui întreagă, printr-un ciudat fenomen de osmoză s-a absorbit în însăşi Măduva mişcării.˝
Dizolvarea Legiunii Arhanghelul Mihail – Garda de Fier şi a Grupării Corneliu Zelea-Codreanu vor rămâne valabile. La 10 decembrie 1934, ˝ziua suferinţei legionare˝, Corneliu Zelea-Codreanu, l-a expirarea termenului interdicţiei, îl va însărcina pe generalul Gh. Cantacuzino – Grănicerul cu înfiinţarea unui nou partid numit ˝Totul pentru Ţară˝. Acesta se va constitui oficial la tribunal la 20 martie 1935 fiind forma legală sub care va acţiona Mişcarea Legionară.
Cu toate că preşedinte era Generalul Cantacuzino, partidul era subordonat unui singur şef, Corneliu Zelea-Codreanu. Generalul era şi se considera decât un simplu soldat aflat la ordinile lui Corneliu Zelea-Codreanu, însărcinat cu o importantă funcţie politică, dovadă că nu întemeiase partidul decât în urma autorizaţiei „Căpitanului”.
După organizarea acestei formaţiuni politice metodele de propagandă legionară se diversifică, marşul propagandistic fiind completat cu tabăra de muncă. Ierarhia legionară cunoaşte o completare. Însuşi Corneliu Zelea-Codreanu se transformă: acesta renunţă la tradiţionalul său port naţional specific grupului întemeietorilor, pentru a îmbrăca haine de oraş, „nemţeşti”.
Era aceasta o reflectare a noului cadru de dezvoltare. Grupului întemeietor veniseră să i se alăture, dată fiind catalogare de partid la „modă”, micii întreprinzători şi comercianţi care se confruntau cu concurenţa evreiască în viaţa economică şi liber profesionistă, intelectuali, cât şi o parte a ˝proletariatului intelectual˝ care-şi motivau aderenţa prin concurenţa neloială asigurată de stat evreilor, sfârşind prin a i se alătura muncitorii, într-un număr totuşi mult prea redus.
Criza economică încă prezentă, cu efectele ei dezastruoase în plan social, favoriza politizarea tinerilor. Lipsa locurilor de muncă la care se adăuga mesajul legionar privind lichidarea politicianismului, a corupţiei, a carenţei morale, făcea din mişcarea legionară o soluţie salvatoare. Legionarii ofereau soluţii radicale. Pedepsirea jefuitorilor banului public, lichidarea salarizării exorbitante a demnitarilor de stat, confiscarea şi împărţirea averilor evreilor.
Popularitatea crescândă a mişcării legionare în rândurile căreia veniseră şi li se alăture o serie de mari personalităţi intelectuale ale vremii, ca Nae Ionescu, Mircea Eliade, Emil Cioran, Ion Barbu, Radu Gir, Constantin Noica, a făcut ca regele Carol al II-lea să-şi dorească să subordoneze mişcarea legionară. Imperfecţiunile Constituţiei din 1923, care acorda prerogative excesive monarhului, ca dreptul de a dizolva camerele legiuitoare (Parlamentul), şi de a revoca guvernul, au înlesnit acestuia aspiraţia de a instaura un regim de autoritate personală.
În acest scop, încă de la venirea sa în ţară suveranul a acţionat pentru divizarea partidelor politice, speculând orgoliile oamenilor politici, a crea dizidenţe în cadrul celor mai importante: PNL şi PNŢ. Mişcarea legionară se dovedise însă greu de penetrat, tentativa regală de a scoate tineretul de sub influenţa legionară şi de a trezi în acesta dragostea de dinastie şi patrie eşuase.
Straja Ţării, un fel de organizaţie de cercetaşi, organizată paramilitar, nu oferise aceeaşi atracţie pe care o avea organizaţia lui Corneliu Zelea-Codreanu. Având iniţial succes, fiind impusă tuturor elevilor de şcoală între 8-18 ani cărora le plăcea să se joace de-a soldaţii nu putea concura cu succes mişcarea Legionară.
Legionarii aveau sentimentul apartenenţei la o elită; portul cămăşii verzi era precedat de o iniţiere cu caracter religios; aveau conştiinţa faptului că erau destinaţi unei lupte pentru Dumnezeu şi neam de unde mândria şi devotamentul lor.˝
Tentativa de subordonare a tineretului va fi evidentă cu ocazia Congresului Studenţilor din România, desfăşurat între 3-5 aprilie 1936, la Târgu Mureş. Înscriindu-se în curentul favorabil de ca se bucura mişcarea studenţească reprezentată de Uniunea Naţională a Studenţilor Creştini Români, regele a înlesnit deplasarea participanţilor la congres prin hotărârea guvernului de ale pune la dispoziţie trenuri şi a oferit liderilor studenţilor suma de 100 000 lei din caseta personală.
Însă studenţii, după ce au profanat piatra funerară aflată pe locul morţii lui I.G. Duca şi devastările de magazine evreieşti, în cadrul lucrărilor congresului au instituit ˝tribunale de judecată legionare˝ şi au constituit ˝echipe ale morţii˝, ce au depus jurăminte, pentru uciderea unor personalităţi ale ţării ca Nicolae Iorga, Virgil Madgearu, Nicolae Titulescu.
Au fost aduse, de asemenea, invective la adresa Elenei Lupescu, metresa regală, cât şi a camarilei regale de care regele se înconjurase. Atingerea ˝onoarei˝ monarhului a determinat reacţia autorităţilor care au arestat 18 lideri ai studenţilor. Corneliu Zelea-Codreanu avea să dezavueze constituitele ˝echipe ale morţii˝, afirmând că ˝condamnarea la moarte a unor oameni politici ai ţării era una teoretică, simbolică˝, putând fi revocată dacă respectivele persoane îşi schimbau atitudinea, devenind folositoare mişcării legionare.
Intenţia directă a regelui de a-şi subordona Mişcarea Legionară a cărei popularitate era extrem de ridicată şi în continua creştere va avea loc în cadrul unei întâlniri cu Corneliu Zelea-Codreanu pe care o va avea la palat. Monarhul dorea ca, afiliindu-şi Mişcarea, să-şi îmbunătăţească imaginea în cadrul opiniei publice erodată de relaţia cu Elena Lupescu, concubinaj criticat de numeroşi oameni politici şi publicişti.
Imaginea generală nefavorabilă la adresa Elenei Lupescu era datorată şi originii sale evreieşti. Deşi aceasta se convertise de mult la ritul apostolic romano catolic trebuia să suporte consecinţele inechitabilităţii cu care erau, în marea majoritate cazurilor, gratulaţi evreii botezaţi. Respingerea avea în ea ceva mai degrabă instinctiv, decât motivaţii de tip rasial sau xenofob.
Criticilor la adresa originii sale li se adăugau cele privind influenţa negativă asupra regelui, manipularea sa în folosul camarilei regale, alcătuită dintr-o serie de personaje dubioase, obediente faţă de metresa regală.
Întâlnindu-se în secret la sfârşitul lunii februarie 1937, afirmând că ˝simpatizează foarte mult˝ mişcarea legionară, regele şi-a expus intenţia ca prin înlăturarea guvernului Tătărescu, aflat de altfel către sfârşit de mandat, să instaureze un regim personal bazat pe Mişcarea Legionară, în schimbul proclamării sale drept ˝Căpitan˝ al mişcării, Corneliu Zelea-Codreanu devenind locotenent al regelui şi şef al guvernului.
Corneliu Zelea-Codreanu nu a acceptat însă oferta afirmând că legionarii nu erau încă pregătiţi pentru guvernare, iar în privinţa şefiei a arătat că aceştia i-au jurat lui credinţă şi nu altcuiva, neputând să facă din ea obiect de traficare politică.
Refuzul lui Corneliu Zelea-Codreanu va determina ruptura definitivă a relaţiilor dintre Codreanu şi rege. De acum înainte legionarii vor fi urmăriţi de mânia regală. Pentru început guvernul va lua o serie de măsuri împotriva acestora: închiderea temporară a universităţilor şi evacuarea căminelor studenţeşti, interzicerea formaţiunilor paramilitare şi a uniformelor, limitarea propagandei legionare.
La începutul anului 1937 partidul lui Corneliu Zelea-Codreanu era extrem de popular fiind o formaţiune care se impunea tot mai mult pe scena politică. Popularitatea liderului său a făcut ca chiar fasciştii italieni să vină la Bucureşti în România pentru a-l cunoaşte pe Corneliu Zelea-Codreanu. Prezenţa legionară se manifestase şi în Italia la Roma, unde fusese înfiinţat un cuib intitulat ˝Dacia˝.
Despre Codreanu, baronul Julius Evola, publicist de orientare fascistă avea să noteze după întâlnirea cu acesta în martie 1938: ˝…un tânăr înalt, suplu, cu o înfăţişare aleasă şi plină de nobleţe şi sinceritate: ochii cenuşii albaştri, fruntea înaltă, autentic tip arian roman; trăsăturile virila ale feţei au în plus ceva contemplativ şi mistic.
Acesta e Corneliu Codreanu, cel pe care presa aservită din întreaga lume l-a denumit ˝asasin, mercenar al lui Hitler, conspirator anarhist pentru vina de ai fi înfruntat din 1919 încoace pe Israel şi politicienii români aflaţi mai mult sau mai puţin în cârdăşie cu acesta. Potrivit lui Corneliu Zelea-Codreanu în interviul acordat lui Evola în fascism prevala principiul formei, ca idee politică afirmativă şi ca stat; naţional socialismul era axat pe forţa vitală rezultând rolul rasei, referirea la sânge şi la comunitatea naţională rasială.
Pentru legionari punctul de plecare era elementul spiritual legat de valorile spirituale şi ascetice. Din aceste practici făceau parte rugăciunea şi postul; căpeteniile legionare ducând un trai auster, fără a apărea în public la distracţii şi sărbătorită profane şi fără a face paradă de lux şi bogăţie. Referindu-se la problemele spirituale acesta afirma că existau trei entităţi: Individul, Naţiunea şi Dumnezeu.
Individul trebuie integrat în Naţiune, Naţiunea în legea divină. Naţiunea fiind un tot organic: entitate de o potrivă etnică şi mistică cuprinzând morţii şi vii, forţele omeneşti şi pe cele divine. Pe scurt individul se integrează în legile Naţiunii, aceasta în cele divine conform unui principiu propriu religiei creştin ortodoxe.
În toamna anului 1937 expira mandatul guvernului Gh. Tătărescu. Pentru formarea unui nou guvern, în urma refuzului PNŢ, căruia regele îi impusese condiţii inacceptabile, îl va însărcina pe acelaşi Tătărescu. Politica lui ˝Se face Maiestate!˝ practicată de acesta l-a menţinut la guvernare.
În ţară se produsese o radicalizare a atitudinii faţă de rege şi camarila regală, opoziţia fiind reprezentată de PNŢ, condus de Iuliu Maniu şi Mişcarea Legionară condusă de Corneliu Zelea-Codreanu. Pentru ca scrutinul electoral fixat pentru data de 20 decembrie să fie respectate, la iniţiativa lui Iuliu Maniu se va încheia un pact de neagresiune electorală, cu partidul Totul pentru Ţară la care s-au alăturat PNL georgist condus de Gheorghe Brătianu şi Partidul Agrar reprezentat de Constantin Argetoianu.
Pactul a evitat violenţele politice între membrii partidelor politice semnatare şi a exclus intervenţia brutală a autorităţilor, dar a dat credibilitate legionarilor. În urma alegerilor formaţiunea lor politică s-a situat pe locul trei după PNL şi PNŢ cu 15,58% din voturi şi 66 de mandate în adunarea deputaţilor.
Pentru prima oară în istoria interbelică a României partidul aflat la guvernământ nu câştiga cu majoritatea confortabilă de 40% alegerile electorale. Cum guvernul Tătărescu era compromis, iar PNŢ şi Mişcarea Legionară criticase camarila regală, regele va încredinţa mandatul alcătuirii noului guvern Partidului Naţional Creştin condus de A.C. Cuza şi Octavian Goga, care nu obţinuseră în alegeri decât 9,15% din voturi.
Adevărata destinaţie a guvernului Goga, dată fiind rivalitatea cuzisto - legionară, a fost contracararea acestora din urmă. Dovadă a fost faptul că Ministerul de Interne a fost încredinţat naţional ţărănistului Armand Călinescu.
Anunţate pentru luna martie, alegerile aveau ca favorite PNŢ şi Mişcarea Legionară. Pentru a contracara influenţa acestea din urmă se vor lua o serie de măsuri violente ce aveau să ducă, în cadrul confruntărilor cu autorităţile, la moartea unor legionari. Neexperimentat, cedând influenţelor din cadrul Mişcării, Corneliu Zelea-Codreanu va încheia o înţelegere cu O. Goga prin care partidul Totul pentru Ţară se retrăgea din campania electorală, urmând să sprijine P.N.C..
La 10 februarie 1938 regele cerea demisia guvernului Goga şi instaura regimul de autoritate personală. Conform decretului regal nr. 870 din 17 februarie 1938 funcţionarii publici nu aveau dreptul de a face politică.
Nemulţumit de noua turnură politică a ţării, după ce prin circulara 141 retrăsese partidul din campania electorală pentru a evita o nouă prigoană date fiind noile condiţii politice, la 21 februarie 1938 prin circulara nr.148 , Corneliu Zelea-Codreanu dizolva Partidul Totul pentru Ţară, anunţându-şi intenţia de a pleca în Italia şi a redacta volumul II din memoriile sale. Acest lucru nu va mai fi posibil. Desfiinţarea comerţului legionar sub acuzaţia pregătirii în restaurante a unor ˝comploturi˝ antistatale, la determinat pe Corneliu Zelea-Codreanu, iritat, să trimită o scrisoare de protest lui N. Iorga , autorul acuzaţiilor, în care făcea un dur rechizitoriu la adresa politicii de persecuţie la care era supusă Mişcarea Legionară. Scrisoarea lui Corneliu Zelea-Codreanu va fi o greşeală,neinspirat formulată, ofensatoare, l-a supărat pe Iorga.
Reacţia a fost promptă: căutînd un motiv pentru arestarea acestuia Armand Călinescu s-a folosit de scrisoare pentru a-i intenta proces. Parchetul va porni acţiune judiciară împotriva lui Corneliu Zelea-Codreanu, în timp ce ,în paralel, sediile centrale şi teritoriale ale Mişcării Legionare erau percheziţionate şi se confiscau documente ce atestau infiltraţii legionare în aparatul de stat.
Corneliu Zelea-Codreanu va fi arestat la 17 aprilie 1938 şi încarcerat la închisoarea Jilava. I se va dresa un proces pentru insultă în urma căruia va fi condamnat la 6 luni închisoare. Acesta va fi doar începutul. La 23 mai i se va deschide un nou proces în care era acuzat de complot împotriva statului, pregătiri de război civil, înţelegere cu puteri străine, uneltiri pentru omorârea regelui.
Corneliu Zelea-Codreanu este condamnat în urma procesului desfăşurat în luna mai prin sentinţa nr. 266 din 27 mai 1938 a Tribunalului Militar al Corpului 2 Armată la 10ani muncă silnică. Întemniţarea liderului nu avea să anihileze mişcarea. Dimpotrivă, se va constitui un Comandament de prigoană, care prin acţiunile sale violente va nemulţumi pe rege.
De aceea, având ca pretext tentativa de asasinat asupra rectorului Universităţii Cluj, Ştefănescu Goangă, pe drumul de întoarcere spre ţară din Germania , Carol va ordona asasinarea lui Codreanu, înscenându-se o evadare.
Previziunea morţii lui Corneliu Zelea-Codreanu o avuse Nichifor Crainic, care în memoriile sale nota: ˝eu cred că de la refuzul fuzionării cu O. Goga se trage moartea lui Corneliu Zelea-Codreanu şi a căpeteniilor Legiunii lui. Tânărul şef de mare mişcare politică, în care orgoliul avea rădăcini native, adulat acum de guvern, agreat de camarilă, cultivat de naţional ţărăneşti şi mai presus de toate adora ca un arhanghel de legionari, cu portretul pus pretutindeni între icoane şi-a pierdut din ce în ce mai mult cumpătul ştia că a căzut din greşeală în greşeală.
Vestea ˝asasinării˝ lui Corneliu Zelea-Codreanu, a ˝Nicadorilor˝ şi a asasinilor lui Mihail Stelescu în cadrul unui transfer de deţinuţi de la închisoarea Râmnicul Sărat la Jilava-Bucureşti a produs stupoare în România prin barbaria sa. Chiar şi Nicolae Iorga a fost şocat de monstruozitatea acestui asasinat colectiv.
Reacţia sa a venit la o şedinţă a Academiei Române, unde după comunicarea ştirii marele istoric a luat cuvântul spunând doar atât: „s-a procedat cu stângăcie. Cu foarte mare stângăcie!” Dramatică avea să fie reacţia legionarilor întemniţaţi în închisori şi lagărele din ţară. Descrierea atmosferei din lagărul de concentrare de la Miercurea Ciuc o face Mircea Eliade, comandant legionar, într-una din lucrările sale: ˝…se auzi un strigăt sugrumat, sălbatec de fiară rănită: ˝l-au împuşcat pe căpitan˝. Nu se mai auzi atunci nici o răsuflare în toată curtea.
Tăcerea aceea împietrită păr mai cumplită decât orice strigăt. În clipa următoare toţi căzură în genunchi izbucnind în plâns, gemând. Unii se loveau cu capul de pământ. Alţii urlau ca un câine lovit.˝
Osemintele lui Corneliu Zelea-Codreanu, ale ˝Nicadorilor˝ şi ˝Decemvirilor˝ ucişi vor fi dezgropate în noiembrie 1940 odată cu accederea la putere a mişcării legionare. Recunoaşterea corpului desfigurat şi ars de var şi vitriol s-a făcut după bocanci. Deshumarea sa a dat naştere unei alte monstruozităţi, respectiv uciderea a 67 de demnitari ce prigoniseră legiunea şi care se aflau închişi la jilava.
Reînhumarea s-a făcut în cadrul unei mari ceremonii funerare la Casa Verde, corpul lui Codreanu fiind aşezat de cele ale lui Moţa şi Marin. Între timp se pronunţase, la 31 octombrie 1940, Comisia pentru revizuirea proceselor de ultragiu intentate lui Corneliu Zelea-Codreanu ca urmare a reclamaţiei profesorului Iorga.
Comisia va concluziona că: ˝ofensa a fost îndreptată numai asupra acestuia, ziarist şi om politic, nefiind decât un ultragiu individual, nu unul la adresa guvernului˝. Astfel că procesul din 1938 a fost revizuit în baza motivului prevăzut de articolul 2 din decretul de lege 3326 din 5 octombrie 1940. în urma judecări sale, Corneliu Zelea-Codreanu avea să fie achitat.
Înmormântat la Casa Verde, după 1945, odată cu instalarea la putere a unui guvern prosovietic, corpurile, atât al lui Codreanu, Moţa şi Marin au dispărut fără urmă, iar mausoleul ce-i adăpostea a fost aruncat în aer de către comunişti.

Semnarea pactului de neagresiune sovieto-german

La 20 august, cu acordul lui Stalin se semnează Convenţia germano-sovietică pentru Credit şi Comerţ, prin acest acord şi prin cel de la 10 februarie 1940, importante cantităţi de materii prime i-au drumul Germaniei: 1,462,000 tone de grâu, 865,000 tone carburant, 140,000 tone magneziu, 2000 tone nichel, 101,000 tone bumbac brut, peste 1,000,000 tone in, 26,000 tone crom, 18,500 tone fosfor, 2734 kilograme platină, din Extremul Orient şi Apropiat, sovieticii au intermediat produse lactate, bambus, cauciuc, tungsten. Aceste materii au fost prelucrate pentru industria de război[1]. Marile victorii pe care le va obţine Werhmacht-ul atât în Vest cât şi în Balcani se datorează acestor materii indispensabile unui război fulger şi de care Reich-ul fără complicitatea sovietică nu le putea avea, aceste materii au dat impuls germanilor să dezlănţuie iadul în Europa, şi o mare parte din aceste materii au fost folosite pentru Operaţiunea Barbarossa, astfel încât datoria germanilor faţa de sovietici, până la 22 iunie 1941 era de 229,000,000 mărci[2].
Stalin avea în vedere ca vizita lui Ribbentrop să fie pe 26 sau 27 august, dar intervenţia lui Schulemburg care pe 19 august i-a spus lui Molotov că Reich-ul ţine cont de interesele sovietice la Marea Baltică pe care le găseşte legitime şi de tot ceea vrea Rusia la Marea Neagră, face aluzie la statul polon care este insolent atât la adresa germanilor cât şi pentru ruşi, i-ar apropierea ei de Anglia şi Franţa îi va fii fatală[3].
Ceea ce capătă caracter de urgentă este scrisoarea lui Hitler câtre Stalin. Ministerul de externe german s-a aflat în mare dificultate pentru că nu se ştia ce funcţie are exact Stalin, tocmai de aceia scrisoarea lui Hitler începe- Cărte D-nul Stalin-Moscova.
”Domnului Stalin-Moscova
Salut în mod sincer încheierea acordului comercial germano-sovietic, care este primul pas în direcţia unei schimbări a naturii relaţiilor germano-sovietice.
Încheierea pactului de neagresiune reprezintă pentru mine reconfirmarea unei politici germane pe termen lung. Germania reia astfel linia politică ce a fost utilă secole de-a rândul ambelor state. De, aceea, guvernul Reich-ului este hotărât să tragă toate concluziile ce decurg din această schimbare radicală.
Accept proiectul pactului de neagresiune propus de Preşedintele Consiliului Comisarilor Poporului şi Comisarul Poporului al URSS, domnul Molotov, dar consider că este necesar să fie clarificate cât mai curând posibil problemele legate de acesta.
Protocolul adiţional cerut de URSS., după convingerea mea, poate fi în mod esenţial clarificat în cel mai scurt timp posibil, cu condiţia ca un om de stat german cu răspundere să aibă posibilitatea să poarte personal negocieri la Moscova. Astfel, guvernul Reich-ului nu vede cum ar putea fi clarificat şi întocmit, într-un timp scurt protocolul adiţional.
Tensiunea dintre Germania şi Polonia a devenit intolerabilă. Comportamentul polonez faţă de o mare putere este de aşa natură încât o criză poate izbucnii de la o zi la alta. În orice caz, Germania este pe deplin hotărâtă să apere de acum înainte interesele sale, cu toate mijloacele contra acestor pretenţii.
Consider că, ţinându-se seama de intenţiile ambelor state de a inaugura noi relaţii între ele, este indicat să nu se piardă timp. De aceea, reiterez propunerea să în primiţi pe ministrul meu al afacerilor străine marţi, 22 august, sau cel mai târziu miercuri, 23 august. Ministrul afacerilor străine are depline puteri de a elabora şi semna atât pactul de neagresiune, cât şi protocolul. Ministrul afacerilor străine nu ar putea rămâne la Moscova mai mult de o zi, cel mult două zile, ţinând cont de situaţia internaţională. Aş fi bucuros să primesc un răspuns prompt din partea dumneavoastră.
Adolf Hitler”

În decursul celor 24 de ore ce au urmat serii zilei de 20 august- de la expiederea scrisorii Führer-ului câtre dictatorul moscovit, Hitler a fost foarte agitat şi neliniştit. O mai mare încordare a avut în dimineaţa zilei de 21 august ora 3,00 când la Ministerul Afacerilor Străine german vine o telegramă trimisă urgent de ambasadorul Schulenburg, prin care avertiza că scrisoarea cancelarului german- ce îi fusese anunţată de Weizsäcker nu i-a parvenit încă. „Telegramele oficiale-reamintea ministrul german de la Moscova, au nevoie de patru-cinci ore pentru a ajunge de la Berlin la Moscova[4].
La acestea adăugat timpul descifrării lor”. Inclusiv starea de nelinişte a lui Hitler atingea cote de neimaginat, el telefonându-i mareşalului Reich-ului Göering, căruia i-a împărtăşit temerile sale în legătură cu reacţia care o poate avea Stalin, şi că răspunsul dictatorului roşu întârzia[5]. La acestea se adăuga şi lipsa informaţiilor cu privire la stadiul negocierilor tripartite desfăşurate cu atâta pompa la Moscova.
Luni, 21 august la orele 10.15, din ordinul lui Hitler, Ribbentrop a trimis o nouă telegramă ambasadorului ministru din Moscova, în care îi indica să facă tot posibilul pentru a asigura realizarea călătoriei ministrului afacerilor străine german la Moscova. Tot în acea după amiază ambasadorul german anunţă la Berlin că Molotov avea să îl primească la orele 15.00. Întâlnirea a avut loc şi Schulenburg i-a înmânat textul scrisorii pentru Stalin. La orele 17.00, Molotov i-a prezentat răspunsul pentru Hitler, care i-a parvenit telegrafic în aceeaşi zi, la orele 21.35, la Berlin.
“Cancelarului Reich-ului german,
domnul A.Hitler.
Vă mulţumesc pentru scrisoarea dumneavoastră. Sper că acordul de neagresiune germano-sovietic va determina o cotitură decisivă, spre îmbunătăţirea sensibilă a relaţiilor politice dintre ţările noastre.
Popoarele ţărilor noastre au nevoie de relaţii paşnice între ele. Consimţământul guvernului german pentru încheierea unui pact de neagresiune va asigura baza pentru lichidarea încordării politice şi pentru instaurarea păcii şi colaborării între ţările noastre.
Guvernul sovietic m-a însărcinat să vă comunic că este de acord ca domnul Ribbentrop să vină la Moscova, la 23 august.
I. Stalin”


În ea sunt clar trecute cauzele acestei încercări, este specificat că Ribbentrop are puteri depline pentru a semna împărţirea de comun acord a zonelor de influenţă, felicita acordul economic încheiat pe 20 august şi cere cu insistenţă reglarea sferelor de influenta şi că insolenţa poloneză a întrecut orice bun simţ.
Insistentă pe venirea lui Ribbentrop pe 22 sau cel târziu 23. Răspunsul lui Stalin imită oarecum scrisoarea dictatorului german îşi dă acordul pentru data de 23 august[6]. Atunci când Stalin a luat decizia de a semna cu germanii ştia sigur că pe aeroportul din Berlin se află un avion al serviciilor secrete britanice pentru al duce pe Göering la Londra pentru a semna cu Marea Britanie un pact de neagresiune.
Pe 23 august, delegaţia germană a aterizat compusă din 30 de membrii pe aerodromul din Moscova pavat cu steaguri hitleriste, ea era primită la Kremlin la ora 15 de V.Potemkin şi după 30 de minute avea onoarea să se întâlnească cu Stalin. Tratatul în cauză avea două elemente[7].
În primul rând era pactul de neagresiune, cele două ţări declarau că voiau să apere cauza păcii. Se angajau reciproc să nu susţină o terţă putere, care ar intra în război cu una din ele, să nu se alăture unei alianţe ostile unuia din parteneri şi să rezolve diferendele numai prin cale amicală sau prin partaj. Tratatul intra imediat în vigoare, era încheiat pe 10 ani şi se prelungea automat pentru încă 5 ani dacă nici una dintre părţi nu-l denunţa cu un an înaintea expirării lui[8].
Evident, principiul neagresiunii reciproce era o norma obişnuită în practica tratatelor. Dar ambele părţi inţelegeau perfect când era vorba prea puţin despre ,,agresiune” sau ,,neagresiune”. Stalin nu era atât de naiv să creadă ca autorul lui Mein Kampf ar fi putut fi oprit în planurile lui atât de îndrăzneţe, iar Hitler nu renunţase la ideea unei agresiuni împotriva Uniunii Sovietice, după epurările care au avut loc între anii 1936-1938 în Armata Roşie .
Pe 10 mai îi chemase la resedinţa sa de la Berchtesgaden pe diplomatii germani şi îi intrebase direct ce cred despre o asemenea perspectiva[9]. Ceea ce a stupefiat lumea era anexa secretă care a făcut ca acest pact să rămână unic, protocolul secret cuprindea trei articole principale iar ca importanţă depăşea pactul de neagresiune.
Primul articol plasa Finlanda, Estonia şi Letonia sub influenţa sovietică, în cazul unei schimbări politice teritoriale,, , iar Lituania sub influenţă germană. Cele două ţări recunoşteau interesele Lituaniei asupra Vilniusului.
Al doilea articol stabilea linia zonelor de influenţă în Polonia pe linia Narew-Vistula-San şi adăuga că necesitatea de a menţine un stat polonez independent nu putea fi determinată decât de evoluţii politice ulterioare şi aceasta numai dacă ambele guverne găsesc soluţia aceasta de comun acord[10].
Articolul al treilea stipula interesul sovietic pentru Basarabia, germanii declarându-si dezinteresul total pentru această zonă. Într-o atmosferă bachică cele două puteri totalitare hotărăsc soarta vecinilor săi prea slabi să se apere de unii singuri, astfel se deschidea drumul spre cel mai devastator război al umanităţii. Acest război va fi purtat cu o cruzime ieşită din comun de ambele regimuri totalitare incompatibile cu civilizaţia secolului XX[11].
Reacţiile imediate au fost de ambele părţi şi de bucurie i-ar la marea majoritate erau de teamă se bănuia că cele două state totalitare le rezervă surprize neplăcute. Extazul liderilor din cele două ţări nu era împărtăşit cu siguranţă de supuşii lor care ascultau ceea ce dicta propaganda şi priveau cu neîncredere ceea ce făcuseră bravii lor conducători[12]. În Germania cât şi la Berlin, ziarele se întreceau în laude preamărind marii lor lideri, în Germania, propaganda afirma că 180 milioane de ruşi şi 80 milioane de germani alcătuiesc un bloc politic, militar, economic şi demografic invincibil nici o altă alianţă nu ar putea vreodată să egaleze cel mai puternic bloc militar al tuturor timpurilor.
În Uniunea Sovietică, liderii militari calculau cât de redutabil este acest pact, nici o putere nu putea emite pretenţii ambelor state, Japonia fiind pusă să negocieze o pace cu sovieticii. În Japonia, acestă înţelegere a provocat o criză de guvern, premierul demisionând această ţară ramănând cu un gust amar la cum aplică, Hitler convenţiile încheiate şi cum interpretează el Pactul Anticomitern şi clauzele aferente pactului dacă mai au o importanţă, Uniunea Sovietică prin excelenţă reprezenta duşmanul tuturor ţărilor fascişte numai prin faptul că era comunistă şi imperialistă.
Discursul din 1 septembrie din Reichstag în care Führer afirma că noua turnură internaţională este de bun augur pentru Reich iar importanţa sa este nemaipomenită şi definitivă. Sovieticii nu s-au lăsat mai prejos iar pe 3 septembrie, Sovietul Suprem ratifica pactul de neagresiune în aplauze euforice, era o victorie internaţională coincidea cu data când anglo-francezii declarau război împotriva celui de-al treilea Reich[13], ceea ce nu reuşise Lenin a reuşit succesorul său făcând ca puterile din Occident să intre într-un război care se generaliza pe întreg continentul, i-ar comuniştii aveau numai de câştigat, obţinuseră totul fără ca un soldat sovietic să moară.
Ribbentrop emite o telegramă ambasadei germane la Moscova prin care se cerea intervenţia Armatei Roşii pentru a lichida rezistenţa poloneză conform înţelegerilor din 23 august.
Reacţia populaţiei sovietice este expusă în telegrama pe care von Schulemburg pe care o trimite ministerului de externe german unde afirma că propaganda antinazistă încă îşi spune cuvântul în opinia omului sovietic, în sensul că propaganda sovietică i-a educat că un conflict cu Germania naţional-socialistă este inevitabil, acelaşi ambasador mai opina că politica externă nu a fost niciodată subiect de discuţie publică de fapt nici în Comitetul Central al PCUS, nici de Sovietul Suprem, nici de guvernul sovietic, ea depindea doar de Molotov şi Stalin[14].
Neliniştea populaţiei este aşa de mare încât după ce va fii distrusă Polonia, Werhmacht-ul se va întoarce împotriva Uniunii Sovietice, forţa militarismului german din primul război mondial, încă mai persistă în sânul populaţiei bolşevice. Felicitările care curg dinspre Kremlin spre Berlin nu încetează, Molotov felicită armata germană prin felul cum gestionează criza pe front dar pe 10 septembrie insistă pentru prezenţa Armatei Roşii sub spectru politic de a apăra minoritatea bielorusă şi ucrainiană, vrând să nu pară agresor, intervenţia trebuia justificată opiniei publice internaţională ca ,,eliberatoare”[15].
La 15 septembrie telegrama ministrului de externe german care cerea impetuos intervenţia sovietică pentru a preîntâmpina formarea de noi state atenţionând, Comisariatul de Afaceri Externe, că în acele regiuni autorităţile germane vor întreprinde acţiuni cu caracter politic sau administrativ excluzând caracterul militar[16].
În noaptea următoare ambasadorul german este primit de Stalin care îl anunţă că armata sovietică va trece frontiera la ora 6 în ziua de 17 septembrie prin Polotk, Kamenet-Podolek, iar pentru evitarea unor eventuale incidente, Stalin a insistat ca avioanele germane să nu mai pătrundă la est de linia Bralystok-Litowsk-Lemberg, pentru că începând cu 17 septembrie, flota sovietică va bombarda acele regiuni. Chestiunile de ordin militar au fost discutate din partea sovietică de mareşalul Kliment Voroşilov ministrul apărării, partea germană îl delega pe generalul Köstring[17].
Propaganda sovietică susţinea prin oficiosul Pravda că armatele celor două ţări prietene vor să restabilească ordinea şi liniştea tulburată de descompunerea statului polon. Marii conducători au căzut de acord că acest stat să fie desfiinţat în totalitate soluţie pe care Hitler nu era de acord în principiu dar ambele state erau la începutul lunii de miere aşa germanii au acceptat dorinţa lui Stalin, astfel că acordul din 27 septembrie reafirma clauzele pactului din 23 august, colaborarea s-a extins şi la nivelul serviciilor secrete, NKVD şi Gestapo-ul au colaborat în acţiunea lor de lichidare a rezistenţei poloneze.
Stalin expunea din 1925, teza prin care cel mai bun aliat al mişcării bolşevice sunt conflictele armate şi contradicţiile dintre statele capitaliste, când războiul din 1914-1918, a epuizat ambele tabere şi a născut ţara socialismului, orânduirea sovietică.
Ecuaţia sovietică era foarte simplă, o conflagraţie de mare anvergură ar fii epuizat statele capitaliste, astfel o criză morală şi economică de proporţii s-ar declanşa. Astfel Uniunea Sovietică, rămasă neutră, printr-o intervenţie militară rapidă, stimulând şi Komiternul să declanşeze o revoluţie proletară mondială. La 7 septembrie, dictatorul sovietic, îi mărturisea aceeaşi idee reprezentantului bulgar în Komitern, Ghiorghi Dimitrinov, îi împărtăşea ideea că, Hitler zdruncină din temelii sistemul capitalist, occidental[18].
Aceeaşi părere o împărtăşea şi Lev Mehlis, Şeful departamentului politic al Armatei Roşii, care afirma că dacă războiul început îşi va îndrepta ascuţişul împotriva statului sovietic, sarcina Armatei Roşii, va consta în a muta acţiunile militare de orice fel pe terenul inamicului pentru împlinirea datoriei comuniste internaţionale şi de a creşte numărul de republici sovietice[19].
Ceea ce nu a reuşit, Lenin a izbutit succesorul, Stalin care la abătut pe Hitler spre Occident, i-ar armata acestuia, a cucerit inclusiv şi Franţa, Anglia nu mai putea face faţa vijeliei naziste, atu-ul ei important a fost că era insulă astfel strategia germană a trebuit modificată, o invazie era prea costisitoare pentru, Germania şi pentru acel moment, britanicii nu puteau pune probleme naziştilor pe continent[20].
Înţelegerile germano-sovietice din 23 august şi 28 septembrie au permis înaintarea armatei sovietice cu 200-300 kilometrii înspre centrul Europei. Rusia a dobândit astfel un spaţiu de nepreţuit. Rezultatul s-a văzut în 1941, când armatele germane ar fi putut uşor să cucerească, Moscova şi Leningrad, dacă nu ar fi pierdut atâtea săptămâni înaintând cu greu în Polonia de Est şi Statele Baltice din cauza ploilor şi noroiului care punea probleme diviziilor motorizate[21].
Inclusiv atitudinea lui Hitler de perfectă loialitate faţă de Stalin s-a observat în războiul sovieto-finlandez, când avioanele trimise de italieni în ajutor armatei finlandeze au fost oprite în timp ce tranzitau Germania, protestul italian aproape nici nu a contat, Hitler a replicat că ţările mici ar trebui să nu deranjeze marile popoare, sovieticii ca mare popor îşi pot permite teritorii pe seama vecinilor mai mici şi că cererile sovietice nu erau aşa de ridicate pentru a nu se ajunge la un acord amiabil. Euforia care a cuprins amiciţia sovieto-germană, avea început să pălească nu după mult timp. Părţile semnatare în 23 august 1939, considerau de atunci că înţelegerea era temporară şi o ciognire era inevitabilă. Războiul ruso-finlandez, nu era altceva decât începutul viitoare ostilităţi între Germania hitleristă şi Uniunea Sovietică[22].
La jumătatea lunii noiembrie 1940, Molotov a vizitat, Berlinul şi a cerut o nouă împărţire a sferelor de influenţă care avea în vedere pe lângă refacerea în totalitate a graniţelor Imperiului Ţarist, dorea ocuparea Orientului Apropiat, a Strâmtorilor Bosfor şi Dardanele, o nouă organizare a exploatării Dunării, posesiunea definitivă a estului polonez ocupat în 17 septembrie, ocuparea Finlandei, României, Bulgăriei, Ungariei, Iugoslaviei, Suediei şi a numeroase porturi la Marea Baltică[23]. Dictatorul nazist a considerat propunerea sovietică din capul locului de neacceptat, deoarece creştea prestigiul Uniunii Sovietice, mai mult decât îşi permitea Germania să accepte.
Hitler vedea Europa ca o posesiune germană şi trecea dincolo de Marea Mediterană, în Africa şi de Oceanul Atlantic.
Führer-ul vedea America de Nord dominată de acea clasă a viitorilor stăpâni care nu puteau fii alţii decât germano-americanii, voia cucerirea Mexicului, cu petrol şi minereurile sale; apoi America de Sud să devină Eldorado colonizării hitleriste, avea deja planuri de populare a naţiunilor ,, inferioare” şi de ,,transplantare” a noilor stăpâni, pregătea cu femeile germane, o creştere demografică puternică, prin naşterea ,,acelor stăpâni inflexibili din punct de vedere rasial”. Pentru această fantezie hitleristă, resursele acestei grandioase perspective asupra neeuropenilor trebuiau căutate în Europa şi unde se găseau din abundenţă era vastul teritoriu sovietic, astfel dând ordin pentru începerea Operaţiunii Barbarossa[24].
Declanşarea operaţiunilor pe teritoriul sovietic au început la 22 iunie 1941 a vizat distrugerea bolşevismului înainte de anihilarea Angliei şi impunerea ,,unei noi ordini” mondiale ordinea a cărui girant să fie rasa superioară germană în Europa şi mai mult dincolo de hotarele lumii asiatice. Nesăbuinţa şi credinţa în invincibilitatea Germanei, mediatizate permanent au cauzat declanşarea celui mai distrugător război al omenirii[25]. În 1946 la Nürnberg se desfăşura procesul criminalilor de război, Ernest von Weizächer, fostul secretar de sta la Wilhelmstrasse, confirma clauzele secrete ale tratatului din 23 august 1939, iar redactorul pactului, consilierul Gauss aprecia valoare înţelegerilor din pact erau dependente de condiţia ca Germania să atace Polonia[26].
Sovieticii nu au recunoscut decât în 1990, anexa secretă a pactului ca şi masacru de la Katyn, recunoscut în acelaşi an al libertăţii. O parte din criminalii nazişti au plătit pentru ce au făcut, cei sovietici la fel de macabrii ca şi primii nu au fost inculpaţi, ba mai mult erau acuzatori la Nürnberg[27].
Pactul sovieto-nazist s-a repercutat difuz şi în sânul mişcării muncitoreşti internaţionale. O puternică criză morală s-a abătut asupra comuniştilor, obişnuiţi să laude Uniunea Sovietică ca pe o cetate a păcii condusă de un mare iubitor de pace, i-ar noua turnură pe care sovieticii o promovau ca pe o victorie a dreptului popoarelor consfinţită în pactul Ribbentrop-Molotov[28].
Aceste noi instrucţiuni aruncau blamul asupra Occidentului democrat şi scelerat care voiau să distrugă Axa Berlin-Roma folosindu-se de URSS, afirmau ca negocierile tripartite din 12 august s-au soldat cu un eşec datorită atitudinii nefavorabile ale vecinilor care reprezentau dictatul de la Versailles, invocau reaua credinţă a Poloniei, României şi a statelor baltice la atitudinea binevoitoare a Uniunii Sovietice[29].
Unii idealişti care au cunoscut Uniunea Sovietică au crezut sincer în umanismul socialismului socialismului aşa cum a fost precizat în epoca luminilor, în contact cu realitatea crudă au fost dezamăgiţi, alţii deşi au văzut cu proprii ochi realitatea, din oportunism sau veleitirism, au căutat să apere politica sovietică şi actele sale interne sau externe. Aşa cum s-a întâmplat în 1939, cu prilejul semnării pactului Ribbentrop-Molotov pentru împărţirea sferelor de interese în Europa de Est. Poziţia partidelor comuniste din septembrie 1939 şi până în vara lui 1941 –„luna de miere” dintre Hitler şi Stalin –se constituie într-un act de acuzare la adresa practicilor bolşevismului şi Komiternului. Atitudinea respectivă, pe lângă demascarea dezacordului flagrant între vorbe şi fapte, a însemnat trădarea brutală nu numai a intereselor naţionale, ci şi a mişcării muncitoreşti în general. Sprijinirea acţiunii Kremlinului şi a directivelor Internaţionalei a III-a este dovada peremptorie de supunere a partidelor comuniste faţă de consemnul venit de la „Centru”, care aproba politica lui Stalin şi Hitler consideraţi „apărători ai păcii”.
Rezultatul este cunoscut: declanşarea unei uriaşe crime împotriva umanităţii –războiul –crimă săvârşită, nu întâmplător, de cele două regimuri totalitare obişnuite cu genocidul. Demagogia cea mai crasă în lozinca afişată peste tot că „Nu e liber un popor care asupreşte alte popoare”. Şi sovieticii au ocupat în 1939-1940 Ţările Baltice, Basarabia, Nordul Bucovinei, jumătatea de est a Poloniei şi o parte din a Finlandei de sud-est. Populaţia acestor teritorii cucerite a cunoscut deportările, umilinţele, genocidul în proporţii încredibile.
Mai mult, prin dovezi concludente, s-a dezvăluit că serviciul secret sovietic a predat comunişti germani Gestapo-ului şi că reprezentanţi de seamă ai acestui serviciu şi ai NKVD(Comisariatul Poporului pentru Afaceri Interne) s-au întâlnit la graniţa sovieto-germană din Polonia pentru a face schimb de deţinuţi –adică predarea unor anticomunişti ruşi[30]. Semnarea pactului de neagresiune sovieto-german, nu însemna slăbire, ci intensificarea şi aprofundarea luptei dintre ambele lumi, dintre lumea capitalului şi cea a muncii şi socialismului.
Asta nu înseamnă că Uniunea Sovietică şi mişcarea muncitorească revoluţionară renunţă la lupta împotriva fascismului şi imperialismului, ci este o încercare serioasă de folosire a contradicţiilor obiective dintre statele imperialiste cu interesul păcii, democraţiei şi socialismului. Supunerea oarbă, necondiţionată, faţă de Kremlin îşi avea originea tocmai într-o asemenea optică care ignora total statul naţional, dar slujea cauzei internaţionaliste şi revoluţiei comuniste, statul sovietic. Cu alte cuvine, apărarea internaţionalismului proletar era incompatibilă cu ideea naţională, cu statul naţional, dacă acesta era burghez, burghezo-moşieresc ori capitalist-feudal, democraţia acestora fiind etichetată a fi „imperialistă”, reacţionară, fascizantă, profascistă, fascistă.
O criză aparte a traversat Partidul Comunist Francez, în care mulţi komiternişti au părăsit mişcarea dezgustaţi de conducătorii sovietici, un caz aparte îl ocupă expertul în probleme externe al PCF, Gabriel Peri, care a stat prăbuşit în biroul ziarului Humanite, timp de trei zile incapabil să scrie şi să vorbească- uitându-se la directivele dictate de Kremlin- unde trebuia să laude Pactul Ribbentrop-Molotov şi geniul salvator al tovarşului Stalin care a deconspirat tendinţele imperialiste ale britanicilor şi francezilor şi să îndemne pe beligeranţi la o pace cu Hitler[31].
Pentru asemenea activitate subversivă la adresa statului francez, vor fii scoşi în afara legii la 26 septembrie 1939, parlamentarii comunişti au fost invalidaţi, pe motiv că sunt prietenii unui stat inamic.
În februarie 1941, apare Manifest al poporului Franţei, în care lauda pactul din 23 august, care are meritul de a reduce situaţiile de conflict din Europa de Est, ordinele sovietice erau ascultate cu o obedienţă rară[32], chiar oficiosul Humanite îndemna muncitorii francezi să fraternizeze cu armata germană aceasta se întâmpla la 4 iunie 1940. Aprecieri pozitive găsim şi în unele ziare din România. Ziarul Scânteia din 8 septembrie încerca să convingă opinia din ţara noastră că sovieticii promovează o politică care nu are alt ţel decât pacea opinie care se găseşte şi în ziarul Azi şi Semănătorul. Alţi lideri de opinie socialişti ca Dem Dobrescu susţinea, că pactul sovieto-german are consecinţe pozitive asupra întregii lumi. Ziarul de extremă dreapta Porunca aprecia înţelegerea dintre cele două state ca fiind o pace generală pentru toate popoarele continentului[33].
Secretarul General al PCR, Boris Stefanov, afirma în mai 1940, că Anglia şi Franţa vor să facă din România un cap de pod pentru a ataca Germania şi Uniunea Sovietică şi că politica promovată de Bucureşti ,, lozinca apărării graniţelor,, să fie demascată ca semn al războiului împotriva Germaniei şi URSS. Comuniştii francezi demascau imperialismul englez care voia să sacrifice Franţa, cei slovaci şi cehi îl blamau pe Eduard Bénes considerându-l agent al imperialismului englez, era învinuit că ,, seamănă ura populaţiei cehe împotriva armatei de ocupaţie germană,,. Klement Gootwald le spunea acelaşi lucru slovacilor[34], în Olanda prin vocea comunistului Paul de Goot, condamnau războiul nedrept promovat de anglo-francezii imperialişti împotriva bravilor soldaţi germani.
În Norvegia, Komiternul expunea aceleaşi directive ziarul Arbeideren condamna influenţa şi politica duplicitară a Angliei şi Franţei. Alţii ca Walther Ulbricht şi W. Pieck afirmau ca interesul muncitorimii internaţionale este de a întreţine cele mai bune relaţii cu muncitorii naţional-socialişti[35].
O părere ceva mai puţin îngăduitoare la adresa nazismului o manifestau cum era de aşteptat comuniştii evrei, care afirmau că pactul este un instrument al păcii, condamnau fanatismul fasciştilor lui Mannerheim, credeau ca Uniunea Sovietică a acţionat din raţiuni întemeiate semnând cu naziştii şi descriau Polonia în două zone, una ocupată de nazişti şi alta eliberată de sovietici.
[1] Emilian Bold şi Ilie Seftiuc, op.cit. p. 247.
[2] Jean-Baptiste Duroselle, op.cit. p. 188.
[3] Ionel Sârbu, op.cit. p. 122-124.

[4] Mircea Muşat, Drama României Mari, Editura Fundaţia România Mare, Bucureşti, 1992, p. 17
[5] Emilian Bold şi Ilie Seftiuc, op.cit. p. 143
[6] Grégoire Gafenco, Préliminaires de la guerre à l'Est, p. 145
[7] Ibidem p. 147
[8] Henry Kissinger, op.cit., p. 316.
[9] Emilian I. Bold, op. cit., p. 311-312.
[10] Jean-Baptiste Duroselle, op.cit. p. 188.
[11] V. F. Dobrescu, Bătălia pentru Basarabia.Scena şi interesele istoriei, vol I. Editura, Junimea, Iaşi, 1991, p.122
[12] Emilian Bold şi Ilie Seftiuc.op.cit. p.254
[13] V. F. Dobrescu, op. cit., p. 125
[14] Christopher Andrew şi Oleg Gordiewski, op.cit., p. 164-166
[15] Emilian Bold şi Ilie Seftiuc.op.cit.p.174-175.
[16] Milică Moldoveanu, Polonia, în vol. Regimurile fasciste şi totalitare din Europa, Editura Militară, Bucureşti, 1980, p. 142
[17] Emilian Bold şi Ilie Seftiuc.op.cit.p. 178
[18] Idem.
[19] Ibidem. p. 234.
[20] Ibidem. p. 256.
[21] Gheorghe Buzatu , Secretele protocolului secret von Ribbentrop-Molotov,în revista ,,Moldova” 3,(8) iunie an, II, Iaşi , 1991, p. 3-4.
[22] Alexandru Creţianu, Ocazia Pierdută, Editura , Istitutul European, Iaşi, 1998.p. 211
[23] Florin Constantiniu, 1941. Hitler, Stalin şiRomânia. România şi geneza operaţiunii „Barbarossa”, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2002, p. 94-95.
[24] Ibidem, p. 97-99
[25] Ionel Sârbu, op.cit., p. 123-124.
[26] Gheorghe Buzatu, op.cit., p 5
[27] Ibidem p. 6
[28] Emilian Bold şi Ilie Seftiuc.op.cit.p.233-235
[29] Mircea Muşat, op.cit., p. 35-36
[30] Christopher Andrew şi Oleg Gordiewski, op.cit., p. 168-169
[31] Emilian Bold şi Ilie Seftiuc, România sub lupa diplomaţiei sovietice, p. 39
[32] Ibidem p.40
[33] Ilie Seftiuc, Arhiva Internaţionalei a III-a Comuniste, izvor fundamental pentru studierea reală a comunismului mondial, în „Analele ştiinţifice ale Universităţii Al. I. Cuza”, Iaşi, 1994, p. 23-29
[34] Ibidem p. 32
[35] Ioan Scurtu, D. Almaş şi Ioan Pavelescu, Istoria Basarabiei, Editura Europa- Nova Tempus, Bucureşti, 1994, p. 34

OBIECTUL PROIECTULUI (productie)

1. Denumirea obiectivului proiectat

În acest proiect se stabilesc bazele teoretice ale proiectării unui centru de vinificaţie a strugurilor din soiul Reisling italian şi pentru obţinerea vinurilor albe seci cu denumire de origine controlată.

2. Capacitatea de producţie

Capacitatea de producţie este de 1000 tone struguri pe sezon.
Capacitatea de depozitare este de 500 tone.
Campania de vinificaţie dureaza 10 zile, cate 10 ore pe zi.

3. Profilul de producţie

Vinurile albe seci, sunt din ce în ce mai mult apreciate de consumatori, trebuie să se evidenţieze prin prospeţime şi fructuozitate, apropiată de cea din struguri. Vinurile albe au cea mai mare pondere în producţia viti-vinicolă a Romaniei, dar şi în lume. Se produc într-o gamă foarte variată : vinuri albe seci de consum curent, vinuri albe de calitate superioară, seci, demiseci, demidulci şi dulci; vinurile albe de calitate cu denumire de origine controlată şi trepte de calitate.
Consumatorii preferă tot mai mult vinurile albe de calitate cu tărie alcoolică cuprinsă între 10,5 – 12,5 % vol., culoarea alb-verzuie sau galben-pai, gustul răcoritor şi cu multă fructuozitate.
Tehnologia de producere a vinurilor albe este cea mai pretenţioasă, deoarece prelucrarea strugurilor trebuie să se realizeze într-un interval cât mai scurt de timp, contactul mustului cu aerul şi părţile solide ale strugurilor trebuie să fie cât mai redus posibil. Orice defect tehnologic cât de mic se evidenţiază în calitatea vinurilor albe, îndeosebi culoarea şi gustul.
Prepararea vinurilor albe implică o stăpânire perfectă a tehnologiei de fabricare şi cunoaşterea amănunţită a proceselor biochimice şi fizico-chimice ce se produc în vin, ca urmare a epocii în care se face culesul strugurilor, a calităţii strugurilor, a modului de preparare şi limpezire a mustului, şi a conducerii procesului de fermentare. Vinurile albe sunt fine, care îşi modifică atât calităţile gustative, cât şi culoarea la cele mai mici abateri de la tehnologia de preparare.
În categoria vinurilor albe seci avem două sortimente: vinuri albe superioare şi vinuri albe de consum curent. Pentru prepararea ambelor categorii se foloseşte aproape aceeaşi schemă tehnologică. Deosebirile constau în utilajele care compun schema, în caracteristicile fizico-chimice ale vinului şi calităţile organoleptice.
Conform normei interne, vinurile albe de consum curent au tăria alcoolică între 8,5-10,5% vol.alcool, în timp ce vinurile albe superioare au tăria cuprisă între 10-11,5 % vol.alcool. Aciditatea titrabilă exprimată în acid sulfuric este între 3-5 g/l acid sulfuric, iar aciditatea volatilă, exprimată tot în acid sulfuric variază pâna la maxim 0,8 g/l acid sulfuric. Conţinutul în extract sec variază între 14-17 g/l în general aceste vinuri conţin pâna la 3 g/l zaharuri nefermentescibile.
Deşi vinurile nu mai conţin zaharuri fermentescibile, pentru a le pune la adăpost de declanşarea unor fermentări secundare nedorite, se admite ca aceste vinuri să conţină pâna la 150 mg/l SO2 total, din care SO2 liber variază între 10-20 mg/l.
Elementele de bază în clasificarea acestor vinuri sunt calităţile organoleptice. Cand sunt tinere, aceste vinuri se deosebesc prin culoare şi aromă, iar când sunt vechi prin buchetul pronunţat şi caracteristic pe care îl capătă. Pentru vinurile albe seci de consum curent strugurii se culeg la coacerea tehnologică, în timp ce pentru obţinerea vinurilor seci superioare strugurii se culeg mai tarziu, când au o concentraţie mai mare în zahăr, iar în miez elementele de aromă s-au dezvoltat la maxim.


4. Justificarea necesităţii şi oportunităţii realizării producţiei proiectate

Datorită faptului că sondajele de opinie şi statisticele realizate în ultima perioadă de timp au arătat o creştere a cererii de vinuri albe de calitate superioară, atat pe piaţa internă cât şi cea externă, considerăm necesară realizarea unei producţii suplimentare.
Totodată considerăm că pentru început capacitatea de prelucrare a fabricii să fie de 1000 tone pe sezon, ca putând fi mărită ulterior dacă se va dovedi că acest lucru este necesar şi oportun.
Valoarea alimentară şi gustul plăcut al strugurilor şi vinului au facut ca viţa-de-vie să fie recunoscută şi folosită de foarte multă vreme, în ţara noastră via se cultivă pe o suprafaţă de 350000 ha. Viticultura în ţara noastră este orientată pentru producerea soiurilor de struguri pentru vin. Legea viei şi vinului stabileşte aceste orientări pentru fixarea anumitor soiuri de viţă-de-vie, pentru vinuri de consum curent, pentru vinuri superioare cu denumire de origine şi speciale, determinând aprofundarea lucrărilor de zonare şi microzonare a soiurilor.
Procesul de prelucrare a strugurilor este concentrat în intreprinderile de stat, care preiau pe bază de control sau liber recolta de la producător şi efectuiază în întregime procesul tehnologic de prelucrare a strugurilor în vederea obţinerii vinului, a condiţionării şi livrării acestuia. Industria vinului joacă un rol important prin valorificarea subproduselor de vinificaţie: tescovină, drojdia din care se extrag o seama de produse: alcool, acid citric, etc. Valoarea subproduselor de prelucrare se ridică la 25% din valoarea unei recolte anuale.

Factori si motivatii ce influenteaza dezvoltarea agroturismului

Activităţile turistice în spaţiul rural funcţionează în fermele şi pensiunile rurale cu activităţi agricole variate, de mici dimensiuni, care dispun şi de un cadru natural atractiv şi de implementarea mai activă a administraţiei publice locale în asigurarea infrastructurii, a unor minime servicii comerciale, de agrement, sănătate.
Intensitatea activităţilor de agroturism, constituie o rezultantă a multitudinilor de factori care în permanenţă se modifică la nivel local, naţional şi mondial.
Principalii factori sunt legaţi de: nivelul de dezvoltare economico-socială a ţării sau a anumitor regiuni consacrate, acest factor fiind concretizat prin produsul naţional brut pe locuitor; preţurile si tarifele practicate în cadrul cheltuielilor directe şi indirecte în deplasările ocazionale pentru agroturism; oferta turistică în mediul rural, care, prin calitate şi diversificare poate atrage turiştii în anumite regiuni; progresul tehnic cu referire, mai ales, la posibilităţile de deplasare a turiştilor în diferite regiuni; mutaţiile geografice şi îmbinarea acestora cu circulaţia turistică rurală; creşterea gradului de urbanizare, ce generează nevoile de recreere a populaţiei în mediul rural; cheltuielile mai reduse ale turismului în mediul rural comparativ cu deplasările turistice în cadrul altor areale turistice cu renume din ţară şi străinătate.
Progresul înregistrat în transporturi, prin care se pot diminua substanţial influenţele negative ale factorului timp-distanţă şi se poate amplifica ponderea călătoriilor turistice pe distanţe lungi şi chiar în cadrul unor sejururi în mediul rural. Este pusă în discuţie existenţa unor reţele de drumuri modernizate în satele româneşti. Amploarea industriei automobilelor, nivelul de echipare a traseelor rutiere acţionează în mod deosebit şi în direcţia formei de turism rural (distanţele de transport şi la starea drumurilor). În utilizarea timpului său liber, turistul doreşte ca durata transportului până la zona (regiunea) aleasă pentru petrecerea timpului liber (sejurului) să fie cât mai scurtă.
Raportul între cerere şi ofertă în cadrul pieţei agroturistice este permanent supus modificărilor. Aceasta problemă este însă strict legată de produsul agroturistic, a cărui cerere este dominantă, dar la care se cere şi o calitate din ce în ce mai bună, pe care oferta nu reuşeşte întotdeauna să o satisfacă (gradul de confort oferit de locuinţe şi elementele auxiliare, cum sunt transportul, excursii, activităţi de agrement şi bază materiala adecvată, alături de atitudinea psihică a săteanului de a atrage orăşeanul în activităţile specifice - considerate tradiţionale - în mediul rural).
Ciclul de sezonalitate în activitatea turistică este o problemă, prin implicaţiile provocate de concentrarea sezonieră a activităţii turistice în anumite perioade ale anului. În agroturism o bună parte din timpul perioadelor de sejur corespunde cu activităţile din agricultură, uneori chiar suprapuse cu campaniile agricole. Deci se pun probleme de ordin cantitativ al atenuării sezonalităţii, al prelungirii perioadei de sejur turistic, dar şi din punct de vedere calitativ al menţinerii şi creşterii nivelului calitativ pentru produsul turistic. În perioadele considerate nefavorabile este necesar ca prin politici şi strategii adecvate să se compenseze diminuarea atractivităţii factorilor naturali cu elemente suplimentare de atractivitate, prin menţinerea cererii de servicii turistice la un volum şi nivel corespunzător.
Elementele de propagandă şi informare turistică au un rol deosebit în cunoaşterea ofertei turistice în mediul rural. Ca atare, pentru turistul potenţial se pune problema de a cunoaşte efectiv oferta turistică într-o formă obiectivă, produsul turistic. Acolo unde aceste elemente sunt cunoscute există şi o extindere şi chiar o permanentizare a agroturismului. La aceasta se poate adăuga poziţia slabă de negociatori pe piaţa turistică a locuitorilor din mediul rural, generată de lipsa informaţiilor privind cererea de produs turistic. Acesta nu poate face previzionarea activităţilor turistice proprii, cu posibilităţi de apariţie a riscurilor pentru producătorul agricol.
Problema circulaţiei turistice în mediul rural este foarte mult influenţată de elemente de natură sociologică, cu referire la sporul şi veniturile populaţiei, structura pe vârste, elemente care imprimă o anumită predilecţie în atracţiile rurale.
Problema raportului dobânzi-investiţii, este sesizată de necesitatea înfiinţării sau modernizării obiectivelor de investiţii aferente agroturismului, dar şi a posibilităţilor de acordare a sumelor necesare, acestea constituind elemente care condiţionează dezvoltarea agroturismului. În frecvente cazuri, producătorii agricoli din zonele cu vocaţie turistică, evită preluările de credite, tocmai datorită unor dobânzi exagerate.
Creşterea disponibilităţii de timp liber se datorează reducerii săptămânii de lucru, a mărimii duratei concediului de odihnă, a posibilităţilor de fragmentare a vacanţei, a interpunerii unor perioade de inactivitate, datorită sezonalităţii producţiei unde îşi desfăşoară activitatea turistul potenţial, ducând la amplificări ale cererii pentru agroturism.
Creşterea veniturilor individuale se datorează noilor condiţii de muncă, dorinţei de permanentizare a forţei de muncă în marile firme, derularea a 1-3 activităţi aducătoare de venituri suplimentare, dezvoltarea unor condiţii de muncă alternative la domiciliu care reduc costurile şi cresc posibilităţile de retribuire.
Creşterea nivelului de cunoaştere şi educaţie datorată reformelor din sistemul de învăţământ, de toate gradele, asociate cu explozia multimedia. Astfel, se constată un interes mai mare pentru cunoaşterea patrimoniului natural şi antropic al zonelor rurale. În acest context, locuitorul spaţiului urban devine un turist tot mai atras de perspectiva recreerii în spaţii naturale deosebite, relaxante, originale;
Perfecţionarea industriei de echipament turistic şi sportiv, în sensul că gospodăriile rurale pot achiziţiona ustensile, aparate casnice, sportive care să faciliteze realizarea unor servicii de cazare, alimentaţie, agrement de calitate şi cât mai variate. Aplicarea celor mai noi inovaţii din ştiinţă şi tehnică face ca aceste echipamente să permită derularea unor multiple activităţi turistice, asigură confort, independenţă şi securitate personală sporită;
Creşterea populaţiei de vârsta a III-a se datorează îmbunătăţirii condiţiilor de viaţă, a posibilităţilor de îngrijire a sănătăţii, a reducerii timpului de muncă, elemente care vor determina o creştere a cererii de noi călătorii turistice, de petrecere a unor vacanţe în mediul rural, din diferite motive – sănătate, buget personal modest, experienţe inedite, cadru natural pitoresc şi relaxant;
Dezvoltarea parteneriatului dintre administraţia publică locală şi domeniul privat, fapt care are un rol deosebit de important în condiţiile în care a avut loc procesul de descentralizare a activităţii turistice şi creşterea treptată a autonomiei activităţilor locale.
Factorii şi motivaţiile psiho-sociologice sunt din ce în ce mai luaţi în considerare. Este vorba de atracţia faţă de elementele patriarhale din mediul rural, dorinţa de a cunoaşte natura, tezaurul cultural-folcloric, elementele de agrement şi animaţie oferite de vocaţia unei zone rurale în anumite perioade ale anului. În acest context se îmbină motivaţiile estetice (nevoia de frumos, ordine, armonie, naturaleţe, etc.) cu curiozitatea de a culege informaţii asupra ospitalităţii populare, artizanat, ritualuri, toate acestea având o influenţă indirectă pentru turistul potenţial, (terapia anti-stress).
Conştientizarea nevoii de a duce o viaţă sănătoasă: conceptul este în continuă ascensiune şi în cadrul traiului sănătos, recreerea activă joacă un rol extrem de important. Mişcarea şi sportul sunt elemente importante în strategiile de accedere la o viaţă sănătoasă. Zonele rurale sunt bine plasate pentru a permite recreerea în mijlocul naturii, prin plimbări, ciclism, ascensiuni. Mediul rural este considerat a fi sănătos, tonificând organismul prin aerul curat, mediul nepoluat şi traiul liniştit, lipsit de condiţiile majore de stress.
Pacea şi liniştea, sunt din ce în ce mai căutate de turişti. Nu este un fapt surprinzător, dat fiind înaltul nivel de stress mental , psihic suportat de majoritatea populaţei urbane. Un studiu asupra pieţei turistice a relevat faptul că deconectarea, relaxarea şi odihna au fost principalele motivaţii a celor ce doreau să plece în vacanţă. Acest argument a fost invocat de 66% dintre subiecţi; 47% doreau schimbarea mediului şi o experienţă în natură, iar 32% căutau aer curat şi mediu nepoluat. În plus este evitată aglomeraţia din staţiunile de vacanţă, asemănătoare în cele mai multe cazuri cu cea din marile oraşe.
Populaţia de vârsta a III-a este în continuă creştere. Pe plan internaţional, în special în statele dezvoltate, populaţia activă iese la pensie din ce în ce mai devreme, dar aceste persoane rămân active şi peste vârsta de 70 de ani. Interesul în creştere faţă de alimentaţia naturală şi raţională, este un factor de atracţie ce se manifestă tot mai pregnant pe piaţa internaţională. Vacanţa la ţară asigură, într-o proporţie covârşitoare, o alimentaţie ecologică, sănătoasă, din ce în ce mai rară sau mai scumpă în mediul urban. Preparatele proaspete, în general mai simple şi gătite în mod tradiţional, sunt mai aproape de bucătăria “ca la mama acasă”, de care mulţi turişti îşi amintesc cu nostalgie. Vacanţele în mediul rural, sunt apte să capitalizeze aceste tendinţe ale consumatorilor, deoarece reprezintă sursa unei alimentaţii raţionale, cu alimente de calitate.
Agroturismul este benefic pentru copii nu numai prin posibilitatea de a oferi o alimentaţie naturală, cu alimente proaspete şi de calitate, ci şi datorită relaţiilor pe care le mediază între copil şi natură. Vacanţele la ţară permit copiilor nu numai cunoaşterea tradiţiilor şi obiceiurilor, ci şi cunoaşterea directă a florei si faunei. Majoritatea copiilor din mediul urban nu cunosc animalele decât din cărţi şi fotografii. Ei au acum posibilitatea să-şi lărgească cunoştinţele în mod direct, stabilind relaţii afective cu animalele (câini, cai, pisici). Jocul, în care parteneri sunt copilul şi animalul, reprezintă o sursă de descărcare şi echilibrare psihică pentru copii, de multe ori o metodă terapeutică.
Păstrarea unui segment de agricultură tradiţională în condiţiile în care în ţările dezvoltate populaţia rurală reprezintă doar 15-20% din cea totală, se pune problema susţinerii unor activităţi agricole care să permită stabilitatea şi viabilitatea satelor.
Din însumarea tuturor factorilor, rezultă că agroturismul poate aduce o plusvaloare prin:
* Susţinerea şi dezvoltarea zonelor rurale cu reale valenţe turistice, valorificând eficient şi durabil resursele naturale, cultural-istorice, tradiţiile şi gastronomia locală precum şi toate celelalte bunuri şi servicii ale comunităţii rurale;
* Realizarea unui produs turistic de marcă, care să exprime notorietate, să sprijine păstrarea şi promovarea identităţii locale;
* Asigurarea unei dezvoltări regionale şi locale durabile.