FRUMOSUL ÎN DIFERITE INTERPRETĂRI

Poezia e Catharsis este purificarea a sufletelor, pacificare a resentimentelor iniţial arta purificatoare era executată într-un cadru de mistere şi ritualuri.
Frumosul-Kalon exprimă tot ce place ochiului şi urechii în virtutea formei ca privelişte şi sunete, atrage, suscită admiraţie trezeşte aprobare.
Frumosul sensibil îl defineau prin formă şi culoare. Oracolul din Delphi spunea” Cel mai drept, e cel mai frumos”, vorbea despre frumosul moral „ arta îşi atrage frumuseţea din natură”.
Democrit a recunoscut atât frumosul corporal, trupesc cât şi frumosul spiritual” fără un dram de inteligenţă, frumosul trupesc e pură frumuseţe animalică” ; frumuseţea este incompletă dacă se adresează numai simţurilor sau minţii nu şi emoţiilor dacă este „ lipsită de inimă”. La sofişti frumosul e definit ca „ ceea ce ne produce desfătare legată de auz şi de văz”.
La Platon problemele estetice s-au împletit cu alte probleme cu metafizica şi etica în special. Conceptul lui de frumos, iar teoria lui moralistă, despre viaţă s-a reflectat în conceptul său despre artă Banchetul. În sfera frumosului erau incluse de pildă, nu numai lucruri care produc plăcere când sunt privite sau ascultate, ci orice provoacă admiraţia orice naşte desfătarea, apreciere şi satisfacţie. În dialogul Hippias evidenţiază tocmai faptul că Socrate este preocupat de diferenţa dintre fiinţă şi aparenţă, dintre frumos şi „ceea ce ne face plăcere” deci de maniera de a nu confunda între ceea ce este frumos şi ceea ce pare frumos între ceea ce poate fi obiectiv şi ceea ce este cotat subiectiv drept frumos.
Ideea de frumos spiritual la Socrate era la antipodul concepţiei formaliste despre frumos a pitagoricienilor, unde frumosul depindea de proporţie, pentru Socrate, ceea ce este bun trebuie să fie şi cu siguranţă şi frumos. Cea mai frumoasă şi plăcuta casa e aceea care ne dă adăpostul cel mai plăcut şi în care putem adăposti în tihnă tot ceea ce avem. Pentru Socrate arta reprezintă realitatea, dar el o idealizează Kelos-Kalakagathia, ţine de o normă obiectivă generală, constantă ( plasticitate, muzicalitate, utilitate).
În Hippias Maior , sofistul Hippias şi Socrate căutau să clarifice esenţă frumuseţii, exemple fete frumoase, desene colorate, picturi, melodii şi sculptură Hippias „ cel mai frumos lucru este să fii bogat, sănătos şi stimat de toţi grecii să ajungi la adânci bătrâneţi”. Socrate afirma că” dintre toate lucrurile, înţelepciunea e cea mai frumoasă”. În frumos se includ nu doar frumuseţea dreptăţii, prudenţei, bunelor moravuri, a învăţăturii şi a virtuţii, frumuseţea unui suflet.
Platon aprecia frumuseţea adevărului şi a binelui mai mult decât frumuseţea estetică, adevăr, bun şi frumos (triadă). În Hippias Maior Platon a analizat un număr de cinci definiţii:
*Frumosul ca adecvare, frumosul ca eficacitate, frumosul ca utilitate, frumosul ca plăcere şi văz. Frumosul este orice ce stârneşte admiraţie, nu poate fi redus la frumuseţea pentru văz şi pentru auz, ce include şi înţelepciune, virtute, faptele măreţe şi legile bune.
În Statul a stabilit primul distincţia dintre frumosul real şi cel aparent.
„Concepţia tradiţională a grecilor, nu mă interesează ce le apare frumos oamenilor, ci ceea ce este frumos”. În „Legile”conceptul pitagorician de frumos, Platon a considerat ca esenţa frumosului rezidă în ordine (Aaxis), măsură (symmetria) consonanţă şi armonie.
În Filebas spune ca măsura şi proporţia merg mâna în mână cu frumuseţea şi virtutea. În Timaios „ tot ce e bun e frumos, iar frumosul nu poate fi lipsit de măsură. El deplasează accentul, în abordarea frumosului, de la experienţă la construcţie, la gândul şi ideea de frumos, la frumuseţea pură. Pentru Platon frumosul accesibil omului este o triadă a frumosului estetic, a frumosului etic( al caracterelor sufleteşti şi al modurilor de acţiune morală şi a frumosului noetic al cunoaşterii spirituale). Pentru el frumosul estetic semnifică haosul, lipsa de măsură, anarhia frumosului spiritual este expresia stăpânirii, a legii, a ordinii.
Frumosul spiritual se înalţă până la Idee. Frumosul absolut e identic cu sine şi este veşnic. Frumosul este semnificaţia văzului şi auzului pentru suflet.
Toţi poeţii care fac imnuri pentru alţi zei dar nimeni nu s-a oprit la Eros care este neglorificat.
Frumosul este suprasensibil. Frumosul nu are părţi în sine este absolut indivizibil. Frumuseţile pământeşti au măsură, proporţie, armonie au o articulaţie naturală. Hesiod spune ca Haosul s-ar fi născut cel dintâi ……însă pe urmă Largul Pământului, un puternic sălaş al tuturor de-a pururi; şi zeul EROS izvorul celor mai bune faceri….frumos nu-i legătura de rudenie, nici onorurile, nici avuţia ci iubirea care îi călăuzeşte pe oameni în viaţă-fereşte pe aceea ce vor să trăiască frumos nu-s legăturile de înrudire apropiate, nici onorurile, nici avuţia, nici una dintre toate acestea nu-i în stare s-o facă aşa de frumos precum Iubirea. Faptelor urâte le urmează ruşinea ; celor frumoase râvnă pentru cinstire , fiecare s-ar stăpâni de la fapte urâte şi s-ar întrece în laude, cei ce iubesc sunt singurii care primesc să moară pentru alţii. Alketis , copila lui Pelias, este singura care a vrut să moară pentru bărbatul ei deşi avea tată şi mamă. Această faptă face ca oamenii să aducă daruri şi s-ăi recheme sufletul din filosofia lui Hades. Ahile fiul Tesidei pe care l-a trimis în I-le Fericirilor ei au făcut ca moartea să i se tragă de la femei. Deşi ştia că va murii, el îl răzbună pe iubitorul său tovarş Patrocle ucigându-l pe Hector, zeii admiră şi răsplătesc pe cel care iubit fiind întoarsei iubirea, decât cel care iubeşte pur şi simplu.
Fără Eros nu poate exista Afrodita. Cum sunt două Afrodite există cu necesitate doi Eroşi. Una este fără mamă-fiind copila cerului o numim Afrodita Cerească, a doua mai tânără s-a născut din Zeus şi Diana o numim Afrodita Obştească. Eros trebuiesc să fie doi unul obştesc pe care o ajută pe Afrodita Pamântească şi altul Ceresc care o ajută pe prima Afrodită. „ Nu orice Eros e frumos şi vrednic de laudă; ci numai acela care ne-mbie să iubim în chip frumos” Dragostea pe care o insuflă Afrodita Pământească este cu adevărat ceva de rând, iubesc de dragul timpurilor iubesc fiinţe cât mai simple cu duhul.
Afrodita Cerească întâi nu-şi atrage fiinţă din femeie. E născută numai din bărbat se îndreaptă spre cei însufleţiţi de acest Eros, iubind ceea ce e de la natură mai tare şi mai inteligent. O faptă nu-i în ea însăşi frumoasă, ori urâtă; ea e astfel după modul în care se săvârşeşte – există moduri urâte, când de pildă un om rău se bucură josnic de plăcerile dragostei, precum sunt moduri frumoase când un om bun se îndrăgosteşte în chip nobil de ceva frumos. Răul este iubitorul de rând, cel ce se-ndrăgosteşte de trup mai mult ca de suflet, căci odată ofilită floare trupului ce a iubit dragostea „ zboară şi dispare” dând de ruşine multiple vorbe şi făgăduieli ce-a făcut. În schimb cel care iubeşte însuşirile sufleteşti, tocmai fiindcă are această înzestrare superioară rămâne îndrăgostit întreaga viaţă, ca unul care se contopeşte cu ce este permanent. Ne porunceşte astfel să urmărim pe unii şi să ocolim pe alţii după cum observăm de ce fel este dragostea celui care iubeşte, de ce fel a celui iubit. Pentru ce se hăţuieşte întâi de toate că-i urât să te laşi prins degrabă în mrejele amorului şi că trebuie lăsată vremea necesară şi aici spre a cerne o frumoasă alegere ca în cele mai multe lucruri. În al doilea rând este un lucru urât să fii cucerit pentru bani sau de puterea politică fie că ai face-o din teamă şi slăbiciune, fie să te ridici deasupra pornirii de a dobândii bogăţii sau şituaţii politice. Căci nimic din acestea nu se arată sigur şi permanent şi nu se va naşte decât o iubire lipsită de nobleţe.
Erosul zânei cereşti, Erosul Cerescul, deosebit de preţios pentru stat ca şi în viaţa privată, căci impune o mare râvnă pentru dobândirea virtuţii atât celui care iubeşte cât şi celui iubit. „EROSUL sălăşluieşte în tot ceea ce fiinţează”, că-i frumos să răspundem iubirii oamenilor superiori şi ruşinos celor desfrânaţi, rămâne-n picioare şi pentru corpuri.
„ Unitatea, dezbinată ea însăşi faţă de sine se recompune ca armonia arcului şi a lirei”. Muzica nu e decât ştiinţa atracţiilor cu primire la armonie şi ritm. Trebuie să răspundem numai dragostei celor măsuraţi, în scopul de a ne face măsuraţi dacă n-am atins încă măsura perfectă şi bucurându-ne de ei, să le păstrăm neîntinată dragostea, acel frumos şi Ceresc Eros care este Erosul muzei Urania, el este cel mai iubitor de oameni, el poartă de grijă nevoilor omenirii, el este tămăduitorul tuturor durerilor. Schimbările fiinţei omeneşti: bărbat şi femeie: era şi al treilea sex se numea androgin * oamenii erau alcătuiri plăsmuite dintr-o bucată şi răsăriseră pe pamânt. Sexul bărbătesc era, dintru început, pruncul Soarelui; cel femeiesc al Pământului, iar ambigenul al Lunei.
Explicaţia pasiunii dintre noi este o jumătate de om despărţită de întregul, fiecare jumătate îşi caută necontenit frântura ruptă din el însuşi, Erosul sălăşluieşte unde e mai gingaş pe lume, în moravurile, în sufletele zeilor şi oamenilor.
Zeii au pus rânduiala în lucruri, din dragostea celor frumoase, căci nu există un Eros al celor urâte EROS, este un zeu mare şi reprezintă dragostea pentru lucrurile frumoase.
Natura lui Eros este mijlocie: Eros l-ai recunoscut doritor al lucrurilor de care este lipsit, tocmai din lipsa celor mai bune şi frumoase.
Erosul este un daimon: Un demon ce le tălmăceşte şi împărtăşeşte zeilor cele ce vin de la oameni şi oamenilor ce le vine de la zei. Mitul naşterii lui Ễros: este vorba de fiinţele ce stau între ambele categorii, fiinţe dintre care face parte şi Eros este năzuinţa către înţelepciune. Fiind deci filosof, el se rânduieşte între cei ce ştiu şi cei ce nu ştiu nimic. Aceasta ţine de naşterea sa * coboară dintr-un tată plin de iscusinţă şi îmbelşugat, însă dintr-o mamă neştiutoare şi lipsită de mijloace* (natura daimonului)
Setea de nemurire că firea muritoare se străduieşte pe cât cu putinţă să existe de-a pururea adică să devină nemuritoare. Singurul lucru ce-i stă la-ndemână pentru aceasta este procreaţia. Datorită neîncetatelor naşteri se-nlocuieşte fiinţa veche prin alta nouă, pe care prima o lasă în urma ei. Nemurirea iată pricina pentru care orice vietate are în sine această grijă şi dragoste.
Va urma!