Semnarea pactului de neagresiune sovieto-german

La 20 august, cu acordul lui Stalin se semnează Convenţia germano-sovietică pentru Credit şi Comerţ, prin acest acord şi prin cel de la 10 februarie 1940, importante cantităţi de materii prime i-au drumul Germaniei: 1,462,000 tone de grâu, 865,000 tone carburant, 140,000 tone magneziu, 2000 tone nichel, 101,000 tone bumbac brut, peste 1,000,000 tone in, 26,000 tone crom, 18,500 tone fosfor, 2734 kilograme platină, din Extremul Orient şi Apropiat, sovieticii au intermediat produse lactate, bambus, cauciuc, tungsten. Aceste materii au fost prelucrate pentru industria de război[1]. Marile victorii pe care le va obţine Werhmacht-ul atât în Vest cât şi în Balcani se datorează acestor materii indispensabile unui război fulger şi de care Reich-ul fără complicitatea sovietică nu le putea avea, aceste materii au dat impuls germanilor să dezlănţuie iadul în Europa, şi o mare parte din aceste materii au fost folosite pentru Operaţiunea Barbarossa, astfel încât datoria germanilor faţa de sovietici, până la 22 iunie 1941 era de 229,000,000 mărci[2].
Stalin avea în vedere ca vizita lui Ribbentrop să fie pe 26 sau 27 august, dar intervenţia lui Schulemburg care pe 19 august i-a spus lui Molotov că Reich-ul ţine cont de interesele sovietice la Marea Baltică pe care le găseşte legitime şi de tot ceea vrea Rusia la Marea Neagră, face aluzie la statul polon care este insolent atât la adresa germanilor cât şi pentru ruşi, i-ar apropierea ei de Anglia şi Franţa îi va fii fatală[3].
Ceea ce capătă caracter de urgentă este scrisoarea lui Hitler câtre Stalin. Ministerul de externe german s-a aflat în mare dificultate pentru că nu se ştia ce funcţie are exact Stalin, tocmai de aceia scrisoarea lui Hitler începe- Cărte D-nul Stalin-Moscova.
”Domnului Stalin-Moscova
Salut în mod sincer încheierea acordului comercial germano-sovietic, care este primul pas în direcţia unei schimbări a naturii relaţiilor germano-sovietice.
Încheierea pactului de neagresiune reprezintă pentru mine reconfirmarea unei politici germane pe termen lung. Germania reia astfel linia politică ce a fost utilă secole de-a rândul ambelor state. De, aceea, guvernul Reich-ului este hotărât să tragă toate concluziile ce decurg din această schimbare radicală.
Accept proiectul pactului de neagresiune propus de Preşedintele Consiliului Comisarilor Poporului şi Comisarul Poporului al URSS, domnul Molotov, dar consider că este necesar să fie clarificate cât mai curând posibil problemele legate de acesta.
Protocolul adiţional cerut de URSS., după convingerea mea, poate fi în mod esenţial clarificat în cel mai scurt timp posibil, cu condiţia ca un om de stat german cu răspundere să aibă posibilitatea să poarte personal negocieri la Moscova. Astfel, guvernul Reich-ului nu vede cum ar putea fi clarificat şi întocmit, într-un timp scurt protocolul adiţional.
Tensiunea dintre Germania şi Polonia a devenit intolerabilă. Comportamentul polonez faţă de o mare putere este de aşa natură încât o criză poate izbucnii de la o zi la alta. În orice caz, Germania este pe deplin hotărâtă să apere de acum înainte interesele sale, cu toate mijloacele contra acestor pretenţii.
Consider că, ţinându-se seama de intenţiile ambelor state de a inaugura noi relaţii între ele, este indicat să nu se piardă timp. De aceea, reiterez propunerea să în primiţi pe ministrul meu al afacerilor străine marţi, 22 august, sau cel mai târziu miercuri, 23 august. Ministrul afacerilor străine are depline puteri de a elabora şi semna atât pactul de neagresiune, cât şi protocolul. Ministrul afacerilor străine nu ar putea rămâne la Moscova mai mult de o zi, cel mult două zile, ţinând cont de situaţia internaţională. Aş fi bucuros să primesc un răspuns prompt din partea dumneavoastră.
Adolf Hitler”

În decursul celor 24 de ore ce au urmat serii zilei de 20 august- de la expiederea scrisorii Führer-ului câtre dictatorul moscovit, Hitler a fost foarte agitat şi neliniştit. O mai mare încordare a avut în dimineaţa zilei de 21 august ora 3,00 când la Ministerul Afacerilor Străine german vine o telegramă trimisă urgent de ambasadorul Schulenburg, prin care avertiza că scrisoarea cancelarului german- ce îi fusese anunţată de Weizsäcker nu i-a parvenit încă. „Telegramele oficiale-reamintea ministrul german de la Moscova, au nevoie de patru-cinci ore pentru a ajunge de la Berlin la Moscova[4].
La acestea adăugat timpul descifrării lor”. Inclusiv starea de nelinişte a lui Hitler atingea cote de neimaginat, el telefonându-i mareşalului Reich-ului Göering, căruia i-a împărtăşit temerile sale în legătură cu reacţia care o poate avea Stalin, şi că răspunsul dictatorului roşu întârzia[5]. La acestea se adăuga şi lipsa informaţiilor cu privire la stadiul negocierilor tripartite desfăşurate cu atâta pompa la Moscova.
Luni, 21 august la orele 10.15, din ordinul lui Hitler, Ribbentrop a trimis o nouă telegramă ambasadorului ministru din Moscova, în care îi indica să facă tot posibilul pentru a asigura realizarea călătoriei ministrului afacerilor străine german la Moscova. Tot în acea după amiază ambasadorul german anunţă la Berlin că Molotov avea să îl primească la orele 15.00. Întâlnirea a avut loc şi Schulenburg i-a înmânat textul scrisorii pentru Stalin. La orele 17.00, Molotov i-a prezentat răspunsul pentru Hitler, care i-a parvenit telegrafic în aceeaşi zi, la orele 21.35, la Berlin.
“Cancelarului Reich-ului german,
domnul A.Hitler.
Vă mulţumesc pentru scrisoarea dumneavoastră. Sper că acordul de neagresiune germano-sovietic va determina o cotitură decisivă, spre îmbunătăţirea sensibilă a relaţiilor politice dintre ţările noastre.
Popoarele ţărilor noastre au nevoie de relaţii paşnice între ele. Consimţământul guvernului german pentru încheierea unui pact de neagresiune va asigura baza pentru lichidarea încordării politice şi pentru instaurarea păcii şi colaborării între ţările noastre.
Guvernul sovietic m-a însărcinat să vă comunic că este de acord ca domnul Ribbentrop să vină la Moscova, la 23 august.
I. Stalin”


În ea sunt clar trecute cauzele acestei încercări, este specificat că Ribbentrop are puteri depline pentru a semna împărţirea de comun acord a zonelor de influenţă, felicita acordul economic încheiat pe 20 august şi cere cu insistenţă reglarea sferelor de influenta şi că insolenţa poloneză a întrecut orice bun simţ.
Insistentă pe venirea lui Ribbentrop pe 22 sau cel târziu 23. Răspunsul lui Stalin imită oarecum scrisoarea dictatorului german îşi dă acordul pentru data de 23 august[6]. Atunci când Stalin a luat decizia de a semna cu germanii ştia sigur că pe aeroportul din Berlin se află un avion al serviciilor secrete britanice pentru al duce pe Göering la Londra pentru a semna cu Marea Britanie un pact de neagresiune.
Pe 23 august, delegaţia germană a aterizat compusă din 30 de membrii pe aerodromul din Moscova pavat cu steaguri hitleriste, ea era primită la Kremlin la ora 15 de V.Potemkin şi după 30 de minute avea onoarea să se întâlnească cu Stalin. Tratatul în cauză avea două elemente[7].
În primul rând era pactul de neagresiune, cele două ţări declarau că voiau să apere cauza păcii. Se angajau reciproc să nu susţină o terţă putere, care ar intra în război cu una din ele, să nu se alăture unei alianţe ostile unuia din parteneri şi să rezolve diferendele numai prin cale amicală sau prin partaj. Tratatul intra imediat în vigoare, era încheiat pe 10 ani şi se prelungea automat pentru încă 5 ani dacă nici una dintre părţi nu-l denunţa cu un an înaintea expirării lui[8].
Evident, principiul neagresiunii reciproce era o norma obişnuită în practica tratatelor. Dar ambele părţi inţelegeau perfect când era vorba prea puţin despre ,,agresiune” sau ,,neagresiune”. Stalin nu era atât de naiv să creadă ca autorul lui Mein Kampf ar fi putut fi oprit în planurile lui atât de îndrăzneţe, iar Hitler nu renunţase la ideea unei agresiuni împotriva Uniunii Sovietice, după epurările care au avut loc între anii 1936-1938 în Armata Roşie .
Pe 10 mai îi chemase la resedinţa sa de la Berchtesgaden pe diplomatii germani şi îi intrebase direct ce cred despre o asemenea perspectiva[9]. Ceea ce a stupefiat lumea era anexa secretă care a făcut ca acest pact să rămână unic, protocolul secret cuprindea trei articole principale iar ca importanţă depăşea pactul de neagresiune.
Primul articol plasa Finlanda, Estonia şi Letonia sub influenţa sovietică, în cazul unei schimbări politice teritoriale,, , iar Lituania sub influenţă germană. Cele două ţări recunoşteau interesele Lituaniei asupra Vilniusului.
Al doilea articol stabilea linia zonelor de influenţă în Polonia pe linia Narew-Vistula-San şi adăuga că necesitatea de a menţine un stat polonez independent nu putea fi determinată decât de evoluţii politice ulterioare şi aceasta numai dacă ambele guverne găsesc soluţia aceasta de comun acord[10].
Articolul al treilea stipula interesul sovietic pentru Basarabia, germanii declarându-si dezinteresul total pentru această zonă. Într-o atmosferă bachică cele două puteri totalitare hotărăsc soarta vecinilor săi prea slabi să se apere de unii singuri, astfel se deschidea drumul spre cel mai devastator război al umanităţii. Acest război va fi purtat cu o cruzime ieşită din comun de ambele regimuri totalitare incompatibile cu civilizaţia secolului XX[11].
Reacţiile imediate au fost de ambele părţi şi de bucurie i-ar la marea majoritate erau de teamă se bănuia că cele două state totalitare le rezervă surprize neplăcute. Extazul liderilor din cele două ţări nu era împărtăşit cu siguranţă de supuşii lor care ascultau ceea ce dicta propaganda şi priveau cu neîncredere ceea ce făcuseră bravii lor conducători[12]. În Germania cât şi la Berlin, ziarele se întreceau în laude preamărind marii lor lideri, în Germania, propaganda afirma că 180 milioane de ruşi şi 80 milioane de germani alcătuiesc un bloc politic, militar, economic şi demografic invincibil nici o altă alianţă nu ar putea vreodată să egaleze cel mai puternic bloc militar al tuturor timpurilor.
În Uniunea Sovietică, liderii militari calculau cât de redutabil este acest pact, nici o putere nu putea emite pretenţii ambelor state, Japonia fiind pusă să negocieze o pace cu sovieticii. În Japonia, acestă înţelegere a provocat o criză de guvern, premierul demisionând această ţară ramănând cu un gust amar la cum aplică, Hitler convenţiile încheiate şi cum interpretează el Pactul Anticomitern şi clauzele aferente pactului dacă mai au o importanţă, Uniunea Sovietică prin excelenţă reprezenta duşmanul tuturor ţărilor fascişte numai prin faptul că era comunistă şi imperialistă.
Discursul din 1 septembrie din Reichstag în care Führer afirma că noua turnură internaţională este de bun augur pentru Reich iar importanţa sa este nemaipomenită şi definitivă. Sovieticii nu s-au lăsat mai prejos iar pe 3 septembrie, Sovietul Suprem ratifica pactul de neagresiune în aplauze euforice, era o victorie internaţională coincidea cu data când anglo-francezii declarau război împotriva celui de-al treilea Reich[13], ceea ce nu reuşise Lenin a reuşit succesorul său făcând ca puterile din Occident să intre într-un război care se generaliza pe întreg continentul, i-ar comuniştii aveau numai de câştigat, obţinuseră totul fără ca un soldat sovietic să moară.
Ribbentrop emite o telegramă ambasadei germane la Moscova prin care se cerea intervenţia Armatei Roşii pentru a lichida rezistenţa poloneză conform înţelegerilor din 23 august.
Reacţia populaţiei sovietice este expusă în telegrama pe care von Schulemburg pe care o trimite ministerului de externe german unde afirma că propaganda antinazistă încă îşi spune cuvântul în opinia omului sovietic, în sensul că propaganda sovietică i-a educat că un conflict cu Germania naţional-socialistă este inevitabil, acelaşi ambasador mai opina că politica externă nu a fost niciodată subiect de discuţie publică de fapt nici în Comitetul Central al PCUS, nici de Sovietul Suprem, nici de guvernul sovietic, ea depindea doar de Molotov şi Stalin[14].
Neliniştea populaţiei este aşa de mare încât după ce va fii distrusă Polonia, Werhmacht-ul se va întoarce împotriva Uniunii Sovietice, forţa militarismului german din primul război mondial, încă mai persistă în sânul populaţiei bolşevice. Felicitările care curg dinspre Kremlin spre Berlin nu încetează, Molotov felicită armata germană prin felul cum gestionează criza pe front dar pe 10 septembrie insistă pentru prezenţa Armatei Roşii sub spectru politic de a apăra minoritatea bielorusă şi ucrainiană, vrând să nu pară agresor, intervenţia trebuia justificată opiniei publice internaţională ca ,,eliberatoare”[15].
La 15 septembrie telegrama ministrului de externe german care cerea impetuos intervenţia sovietică pentru a preîntâmpina formarea de noi state atenţionând, Comisariatul de Afaceri Externe, că în acele regiuni autorităţile germane vor întreprinde acţiuni cu caracter politic sau administrativ excluzând caracterul militar[16].
În noaptea următoare ambasadorul german este primit de Stalin care îl anunţă că armata sovietică va trece frontiera la ora 6 în ziua de 17 septembrie prin Polotk, Kamenet-Podolek, iar pentru evitarea unor eventuale incidente, Stalin a insistat ca avioanele germane să nu mai pătrundă la est de linia Bralystok-Litowsk-Lemberg, pentru că începând cu 17 septembrie, flota sovietică va bombarda acele regiuni. Chestiunile de ordin militar au fost discutate din partea sovietică de mareşalul Kliment Voroşilov ministrul apărării, partea germană îl delega pe generalul Köstring[17].
Propaganda sovietică susţinea prin oficiosul Pravda că armatele celor două ţări prietene vor să restabilească ordinea şi liniştea tulburată de descompunerea statului polon. Marii conducători au căzut de acord că acest stat să fie desfiinţat în totalitate soluţie pe care Hitler nu era de acord în principiu dar ambele state erau la începutul lunii de miere aşa germanii au acceptat dorinţa lui Stalin, astfel că acordul din 27 septembrie reafirma clauzele pactului din 23 august, colaborarea s-a extins şi la nivelul serviciilor secrete, NKVD şi Gestapo-ul au colaborat în acţiunea lor de lichidare a rezistenţei poloneze.
Stalin expunea din 1925, teza prin care cel mai bun aliat al mişcării bolşevice sunt conflictele armate şi contradicţiile dintre statele capitaliste, când războiul din 1914-1918, a epuizat ambele tabere şi a născut ţara socialismului, orânduirea sovietică.
Ecuaţia sovietică era foarte simplă, o conflagraţie de mare anvergură ar fii epuizat statele capitaliste, astfel o criză morală şi economică de proporţii s-ar declanşa. Astfel Uniunea Sovietică, rămasă neutră, printr-o intervenţie militară rapidă, stimulând şi Komiternul să declanşeze o revoluţie proletară mondială. La 7 septembrie, dictatorul sovietic, îi mărturisea aceeaşi idee reprezentantului bulgar în Komitern, Ghiorghi Dimitrinov, îi împărtăşea ideea că, Hitler zdruncină din temelii sistemul capitalist, occidental[18].
Aceeaşi părere o împărtăşea şi Lev Mehlis, Şeful departamentului politic al Armatei Roşii, care afirma că dacă războiul început îşi va îndrepta ascuţişul împotriva statului sovietic, sarcina Armatei Roşii, va consta în a muta acţiunile militare de orice fel pe terenul inamicului pentru împlinirea datoriei comuniste internaţionale şi de a creşte numărul de republici sovietice[19].
Ceea ce nu a reuşit, Lenin a izbutit succesorul, Stalin care la abătut pe Hitler spre Occident, i-ar armata acestuia, a cucerit inclusiv şi Franţa, Anglia nu mai putea face faţa vijeliei naziste, atu-ul ei important a fost că era insulă astfel strategia germană a trebuit modificată, o invazie era prea costisitoare pentru, Germania şi pentru acel moment, britanicii nu puteau pune probleme naziştilor pe continent[20].
Înţelegerile germano-sovietice din 23 august şi 28 septembrie au permis înaintarea armatei sovietice cu 200-300 kilometrii înspre centrul Europei. Rusia a dobândit astfel un spaţiu de nepreţuit. Rezultatul s-a văzut în 1941, când armatele germane ar fi putut uşor să cucerească, Moscova şi Leningrad, dacă nu ar fi pierdut atâtea săptămâni înaintând cu greu în Polonia de Est şi Statele Baltice din cauza ploilor şi noroiului care punea probleme diviziilor motorizate[21].
Inclusiv atitudinea lui Hitler de perfectă loialitate faţă de Stalin s-a observat în războiul sovieto-finlandez, când avioanele trimise de italieni în ajutor armatei finlandeze au fost oprite în timp ce tranzitau Germania, protestul italian aproape nici nu a contat, Hitler a replicat că ţările mici ar trebui să nu deranjeze marile popoare, sovieticii ca mare popor îşi pot permite teritorii pe seama vecinilor mai mici şi că cererile sovietice nu erau aşa de ridicate pentru a nu se ajunge la un acord amiabil. Euforia care a cuprins amiciţia sovieto-germană, avea început să pălească nu după mult timp. Părţile semnatare în 23 august 1939, considerau de atunci că înţelegerea era temporară şi o ciognire era inevitabilă. Războiul ruso-finlandez, nu era altceva decât începutul viitoare ostilităţi între Germania hitleristă şi Uniunea Sovietică[22].
La jumătatea lunii noiembrie 1940, Molotov a vizitat, Berlinul şi a cerut o nouă împărţire a sferelor de influenţă care avea în vedere pe lângă refacerea în totalitate a graniţelor Imperiului Ţarist, dorea ocuparea Orientului Apropiat, a Strâmtorilor Bosfor şi Dardanele, o nouă organizare a exploatării Dunării, posesiunea definitivă a estului polonez ocupat în 17 septembrie, ocuparea Finlandei, României, Bulgăriei, Ungariei, Iugoslaviei, Suediei şi a numeroase porturi la Marea Baltică[23]. Dictatorul nazist a considerat propunerea sovietică din capul locului de neacceptat, deoarece creştea prestigiul Uniunii Sovietice, mai mult decât îşi permitea Germania să accepte.
Hitler vedea Europa ca o posesiune germană şi trecea dincolo de Marea Mediterană, în Africa şi de Oceanul Atlantic.
Führer-ul vedea America de Nord dominată de acea clasă a viitorilor stăpâni care nu puteau fii alţii decât germano-americanii, voia cucerirea Mexicului, cu petrol şi minereurile sale; apoi America de Sud să devină Eldorado colonizării hitleriste, avea deja planuri de populare a naţiunilor ,, inferioare” şi de ,,transplantare” a noilor stăpâni, pregătea cu femeile germane, o creştere demografică puternică, prin naşterea ,,acelor stăpâni inflexibili din punct de vedere rasial”. Pentru această fantezie hitleristă, resursele acestei grandioase perspective asupra neeuropenilor trebuiau căutate în Europa şi unde se găseau din abundenţă era vastul teritoriu sovietic, astfel dând ordin pentru începerea Operaţiunii Barbarossa[24].
Declanşarea operaţiunilor pe teritoriul sovietic au început la 22 iunie 1941 a vizat distrugerea bolşevismului înainte de anihilarea Angliei şi impunerea ,,unei noi ordini” mondiale ordinea a cărui girant să fie rasa superioară germană în Europa şi mai mult dincolo de hotarele lumii asiatice. Nesăbuinţa şi credinţa în invincibilitatea Germanei, mediatizate permanent au cauzat declanşarea celui mai distrugător război al omenirii[25]. În 1946 la Nürnberg se desfăşura procesul criminalilor de război, Ernest von Weizächer, fostul secretar de sta la Wilhelmstrasse, confirma clauzele secrete ale tratatului din 23 august 1939, iar redactorul pactului, consilierul Gauss aprecia valoare înţelegerilor din pact erau dependente de condiţia ca Germania să atace Polonia[26].
Sovieticii nu au recunoscut decât în 1990, anexa secretă a pactului ca şi masacru de la Katyn, recunoscut în acelaşi an al libertăţii. O parte din criminalii nazişti au plătit pentru ce au făcut, cei sovietici la fel de macabrii ca şi primii nu au fost inculpaţi, ba mai mult erau acuzatori la Nürnberg[27].
Pactul sovieto-nazist s-a repercutat difuz şi în sânul mişcării muncitoreşti internaţionale. O puternică criză morală s-a abătut asupra comuniştilor, obişnuiţi să laude Uniunea Sovietică ca pe o cetate a păcii condusă de un mare iubitor de pace, i-ar noua turnură pe care sovieticii o promovau ca pe o victorie a dreptului popoarelor consfinţită în pactul Ribbentrop-Molotov[28].
Aceste noi instrucţiuni aruncau blamul asupra Occidentului democrat şi scelerat care voiau să distrugă Axa Berlin-Roma folosindu-se de URSS, afirmau ca negocierile tripartite din 12 august s-au soldat cu un eşec datorită atitudinii nefavorabile ale vecinilor care reprezentau dictatul de la Versailles, invocau reaua credinţă a Poloniei, României şi a statelor baltice la atitudinea binevoitoare a Uniunii Sovietice[29].
Unii idealişti care au cunoscut Uniunea Sovietică au crezut sincer în umanismul socialismului socialismului aşa cum a fost precizat în epoca luminilor, în contact cu realitatea crudă au fost dezamăgiţi, alţii deşi au văzut cu proprii ochi realitatea, din oportunism sau veleitirism, au căutat să apere politica sovietică şi actele sale interne sau externe. Aşa cum s-a întâmplat în 1939, cu prilejul semnării pactului Ribbentrop-Molotov pentru împărţirea sferelor de interese în Europa de Est. Poziţia partidelor comuniste din septembrie 1939 şi până în vara lui 1941 –„luna de miere” dintre Hitler şi Stalin –se constituie într-un act de acuzare la adresa practicilor bolşevismului şi Komiternului. Atitudinea respectivă, pe lângă demascarea dezacordului flagrant între vorbe şi fapte, a însemnat trădarea brutală nu numai a intereselor naţionale, ci şi a mişcării muncitoreşti în general. Sprijinirea acţiunii Kremlinului şi a directivelor Internaţionalei a III-a este dovada peremptorie de supunere a partidelor comuniste faţă de consemnul venit de la „Centru”, care aproba politica lui Stalin şi Hitler consideraţi „apărători ai păcii”.
Rezultatul este cunoscut: declanşarea unei uriaşe crime împotriva umanităţii –războiul –crimă săvârşită, nu întâmplător, de cele două regimuri totalitare obişnuite cu genocidul. Demagogia cea mai crasă în lozinca afişată peste tot că „Nu e liber un popor care asupreşte alte popoare”. Şi sovieticii au ocupat în 1939-1940 Ţările Baltice, Basarabia, Nordul Bucovinei, jumătatea de est a Poloniei şi o parte din a Finlandei de sud-est. Populaţia acestor teritorii cucerite a cunoscut deportările, umilinţele, genocidul în proporţii încredibile.
Mai mult, prin dovezi concludente, s-a dezvăluit că serviciul secret sovietic a predat comunişti germani Gestapo-ului şi că reprezentanţi de seamă ai acestui serviciu şi ai NKVD(Comisariatul Poporului pentru Afaceri Interne) s-au întâlnit la graniţa sovieto-germană din Polonia pentru a face schimb de deţinuţi –adică predarea unor anticomunişti ruşi[30]. Semnarea pactului de neagresiune sovieto-german, nu însemna slăbire, ci intensificarea şi aprofundarea luptei dintre ambele lumi, dintre lumea capitalului şi cea a muncii şi socialismului.
Asta nu înseamnă că Uniunea Sovietică şi mişcarea muncitorească revoluţionară renunţă la lupta împotriva fascismului şi imperialismului, ci este o încercare serioasă de folosire a contradicţiilor obiective dintre statele imperialiste cu interesul păcii, democraţiei şi socialismului. Supunerea oarbă, necondiţionată, faţă de Kremlin îşi avea originea tocmai într-o asemenea optică care ignora total statul naţional, dar slujea cauzei internaţionaliste şi revoluţiei comuniste, statul sovietic. Cu alte cuvine, apărarea internaţionalismului proletar era incompatibilă cu ideea naţională, cu statul naţional, dacă acesta era burghez, burghezo-moşieresc ori capitalist-feudal, democraţia acestora fiind etichetată a fi „imperialistă”, reacţionară, fascizantă, profascistă, fascistă.
O criză aparte a traversat Partidul Comunist Francez, în care mulţi komiternişti au părăsit mişcarea dezgustaţi de conducătorii sovietici, un caz aparte îl ocupă expertul în probleme externe al PCF, Gabriel Peri, care a stat prăbuşit în biroul ziarului Humanite, timp de trei zile incapabil să scrie şi să vorbească- uitându-se la directivele dictate de Kremlin- unde trebuia să laude Pactul Ribbentrop-Molotov şi geniul salvator al tovarşului Stalin care a deconspirat tendinţele imperialiste ale britanicilor şi francezilor şi să îndemne pe beligeranţi la o pace cu Hitler[31].
Pentru asemenea activitate subversivă la adresa statului francez, vor fii scoşi în afara legii la 26 septembrie 1939, parlamentarii comunişti au fost invalidaţi, pe motiv că sunt prietenii unui stat inamic.
În februarie 1941, apare Manifest al poporului Franţei, în care lauda pactul din 23 august, care are meritul de a reduce situaţiile de conflict din Europa de Est, ordinele sovietice erau ascultate cu o obedienţă rară[32], chiar oficiosul Humanite îndemna muncitorii francezi să fraternizeze cu armata germană aceasta se întâmpla la 4 iunie 1940. Aprecieri pozitive găsim şi în unele ziare din România. Ziarul Scânteia din 8 septembrie încerca să convingă opinia din ţara noastră că sovieticii promovează o politică care nu are alt ţel decât pacea opinie care se găseşte şi în ziarul Azi şi Semănătorul. Alţi lideri de opinie socialişti ca Dem Dobrescu susţinea, că pactul sovieto-german are consecinţe pozitive asupra întregii lumi. Ziarul de extremă dreapta Porunca aprecia înţelegerea dintre cele două state ca fiind o pace generală pentru toate popoarele continentului[33].
Secretarul General al PCR, Boris Stefanov, afirma în mai 1940, că Anglia şi Franţa vor să facă din România un cap de pod pentru a ataca Germania şi Uniunea Sovietică şi că politica promovată de Bucureşti ,, lozinca apărării graniţelor,, să fie demascată ca semn al războiului împotriva Germaniei şi URSS. Comuniştii francezi demascau imperialismul englez care voia să sacrifice Franţa, cei slovaci şi cehi îl blamau pe Eduard Bénes considerându-l agent al imperialismului englez, era învinuit că ,, seamănă ura populaţiei cehe împotriva armatei de ocupaţie germană,,. Klement Gootwald le spunea acelaşi lucru slovacilor[34], în Olanda prin vocea comunistului Paul de Goot, condamnau războiul nedrept promovat de anglo-francezii imperialişti împotriva bravilor soldaţi germani.
În Norvegia, Komiternul expunea aceleaşi directive ziarul Arbeideren condamna influenţa şi politica duplicitară a Angliei şi Franţei. Alţii ca Walther Ulbricht şi W. Pieck afirmau ca interesul muncitorimii internaţionale este de a întreţine cele mai bune relaţii cu muncitorii naţional-socialişti[35].
O părere ceva mai puţin îngăduitoare la adresa nazismului o manifestau cum era de aşteptat comuniştii evrei, care afirmau că pactul este un instrument al păcii, condamnau fanatismul fasciştilor lui Mannerheim, credeau ca Uniunea Sovietică a acţionat din raţiuni întemeiate semnând cu naziştii şi descriau Polonia în două zone, una ocupată de nazişti şi alta eliberată de sovietici.
[1] Emilian Bold şi Ilie Seftiuc, op.cit. p. 247.
[2] Jean-Baptiste Duroselle, op.cit. p. 188.
[3] Ionel Sârbu, op.cit. p. 122-124.

[4] Mircea Muşat, Drama României Mari, Editura Fundaţia România Mare, Bucureşti, 1992, p. 17
[5] Emilian Bold şi Ilie Seftiuc, op.cit. p. 143
[6] Grégoire Gafenco, Préliminaires de la guerre à l'Est, p. 145
[7] Ibidem p. 147
[8] Henry Kissinger, op.cit., p. 316.
[9] Emilian I. Bold, op. cit., p. 311-312.
[10] Jean-Baptiste Duroselle, op.cit. p. 188.
[11] V. F. Dobrescu, Bătălia pentru Basarabia.Scena şi interesele istoriei, vol I. Editura, Junimea, Iaşi, 1991, p.122
[12] Emilian Bold şi Ilie Seftiuc.op.cit. p.254
[13] V. F. Dobrescu, op. cit., p. 125
[14] Christopher Andrew şi Oleg Gordiewski, op.cit., p. 164-166
[15] Emilian Bold şi Ilie Seftiuc.op.cit.p.174-175.
[16] Milică Moldoveanu, Polonia, în vol. Regimurile fasciste şi totalitare din Europa, Editura Militară, Bucureşti, 1980, p. 142
[17] Emilian Bold şi Ilie Seftiuc.op.cit.p. 178
[18] Idem.
[19] Ibidem. p. 234.
[20] Ibidem. p. 256.
[21] Gheorghe Buzatu , Secretele protocolului secret von Ribbentrop-Molotov,în revista ,,Moldova” 3,(8) iunie an, II, Iaşi , 1991, p. 3-4.
[22] Alexandru Creţianu, Ocazia Pierdută, Editura , Istitutul European, Iaşi, 1998.p. 211
[23] Florin Constantiniu, 1941. Hitler, Stalin şiRomânia. România şi geneza operaţiunii „Barbarossa”, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2002, p. 94-95.
[24] Ibidem, p. 97-99
[25] Ionel Sârbu, op.cit., p. 123-124.
[26] Gheorghe Buzatu, op.cit., p 5
[27] Ibidem p. 6
[28] Emilian Bold şi Ilie Seftiuc.op.cit.p.233-235
[29] Mircea Muşat, op.cit., p. 35-36
[30] Christopher Andrew şi Oleg Gordiewski, op.cit., p. 168-169
[31] Emilian Bold şi Ilie Seftiuc, România sub lupa diplomaţiei sovietice, p. 39
[32] Ibidem p.40
[33] Ilie Seftiuc, Arhiva Internaţionalei a III-a Comuniste, izvor fundamental pentru studierea reală a comunismului mondial, în „Analele ştiinţifice ale Universităţii Al. I. Cuza”, Iaşi, 1994, p. 23-29
[34] Ibidem p. 32
[35] Ioan Scurtu, D. Almaş şi Ioan Pavelescu, Istoria Basarabiei, Editura Europa- Nova Tempus, Bucureşti, 1994, p. 34